E de-a dreptul poetic, emoționant chiar. Când discutăm despre relația noastră, ne luăm o mină serioasă și furnizăm din plin celui cu care discutăm un discurs înduioșător despre cât de important este penru noi partenerul și cum fidelitatea ar trebui să troneze în relație, luată ca valoare în sine, indubitabilă și axiomatică, venită din respectul față de celălalt.
Nu cred că are sens să mai spun că e mirific să vorbim în teorii plastice, care sună frumos, dar care contravin tuturor acțiunilor pe care le întreprindem în viața noastră.
Nu ni se pare absolut deloc suspect faptul că avem atracții față de diferite persoane de-alungul vieții, ci dimpotrivă, îl resimțim ca un lucru firesc, care decurge natural în viața noastră. Dar senzorul firescului, cu care toți am fost echipați de la mama natură, începe să dea rateuri lamentabile în momentul în care intră un om în viața noastră; un OM de care suntem atrași și pe care în momentul in care decidem “oficial” că avem o relație cu el/ea vrem să îl convertim - ca niște misionari fanatici, dar aparent bine intenționați, într-un program de lagăr de concentrare sub amenințarea gardului cu spini al abandonului în cazul în care nu se execută la a ne respecta (reciproc) și la a fi fidel/ă.
Persoana în cauză este obligată la înscrierea (aparent voluntară și benevolă), precum și urmarea unui program de metamorfoză completă, în care nu ar mai trebui să aibă ochi pentru nimeni alta/altul, decât pentru tine.
Observați marea contradicție între un lucru care ni se pare de ordinea zilei, faptul că avem atracții diverse în viață și ne dorim să cunoaștem tot felul de oameni și cum după ce intri în programul de reabilitare denumit “Relație” , tu nu ar mai trebui să fii același om care ai fost până atunci, care simte firesc tot felul de lucruri față de multe persoane din viața sa sau față de cele pe care urmează să le întâlnească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu