Femeia...(între sexualitate liberă și bariere sociale]

In dimineata aceasta, am primit un telefon de la bunica mea care vroia sa imi dea un sfat legat de manifestarea mea in public. Ea considera ca nu este un gest frumos sa te saruti in public, si ca eu facand asta, urmez un tipar si ma inscriu in "aceeasi categorie cu multe alte persoane", pe care ea le-a condamnat in trecut cand le-a vazut facand asta. Evident ca nu m-am putut abtine sa nu ii explic de unde provine frustrarea ei, lucru pe care ea l-a perceput ca fiind un atac personal la adresa ei. I-am explicat ca in momentul de fata orice actiune a mea vine dintr-o manifestare deschisa a unei stari interioare si nu are nici o legatura cu faptul ca vrei sa te saruti in public cu iubitul tau pentru ca asa face toata lumea. Nu pot sa inteleg de ce ne-am reprima un comportament natural, pe care simti ca vrei sa il faci, doar ca sa nu iti lezezi imaginea ta sociala, care nu te incalzeste cu nimic, pentru ca doar te impinge sa porti o masca ce nu te reprezinta, ci reprezinta o entitate creata care nu iti apartine, si care doar ar actiona in conformitate cu normele sociale. Totodata, ii inteleg frustrarea, care provine doar dintr-o sexualitate ne-exprimata si pe care nu si-a inteles-o. Ea percepe orice semn de sensibilitate ca o slabiciune si nu si-a aratat niciodata sentimentele reale in manifestari fizice fata de copiii sai sau fata de mine ca nepoata, pentru ca sa nu cultive in copil un sentiment ca ar fi mai special decat altii sau sa devina egoist.

In acelasi timp, spunand ca “sarutul este un act de intimitate”, incadreaza toata frumoasa interactiune (cu tenta sexuala) dintre doua persoane, intr-o cusca, pe care o restrange si stie ca trebuie sa o tina separata de lumea exterioara- pentru ca ea a fost crescuta intr-un mediu social in care asta s-a promovat, si a preluat aceasta valoare ca fiind una proprie, dar cu care realmente, daca ar sapa mai adanc in interior, nu se identifica. In momente de acest gen apreciez la mine ca nu am preluat toate inocularile venite din jurul unor persoane apropiate – care imi vor binele, dar care il centreaza gresit- despre cum sa fiu si despre cine sunt, iar in relatiile mele cu barbatii m-am manifestat pe o filiera naturala, a firescului, pe care nu am stat niciodata sa o analizez. In aceeasi categorie intra si sintagmele pe care le mai aud de la cunostiinte, ca „nu trebuie sa ii arati unui barbat ca tii la el, sau sa ii spui ca il iubesti, sa te arati prea interesata”. Cu ce scop? Ar fi doar o batalie castigata pentru un orgoliu care apartine unui joc al mintii, in care stii ca daca faci pe interesanta, devii mai misterioasa, si asa nu risti ca barbatul sa isi piarda cat mai repede interesul fata de tine. Multi oameni nu sunt constienti de raul pe care si-l fac promovand un astfel de comportament, pentru ca nu duce decat la relatii de carton, interactiuni de carton si frustrari pe care si le cultiva fiecare in parte, le acumuleaza in interior, iar cand se elibereaza supapa, ies la iveala prin crize de plans, atacuri de panica, isterie sau alte comportamente ce tradeaza consumul interior de pana atunci.

Interactiunile reale intre oameni au loc numai pe terenul fertil al sinceritatii, in care fiecare nu vine decat cu ceea ce este, si fiecare este ceea ce este, gol si dezgolit de briz-brizurile create de minte, in care este vulnerabil, dar puternic tocmai prin vulnerabilitate. Noi ca oameni, avem undeva in adancurile noastre un simt al lucrurilor autentice, cu toate ca adevarul pana in momentul in care isi castiga batalia cu ego-ul nostru si cu orgoliul, va fi cat se poate de mult mascat de minte prin tot felul de comportamente de „coping”: negare vehementa, credinta ca cineva ne doreste raul, neincrederea in bunele intentii ale unor persoane care si-au asumat ce sunt, amanare a confruntarii etc. Mintea isi va gasi mereu o portita de scapare pentru a incepe sa ne controleze, de aceea este imperios necesar sa simtim cand incepem sa alunecam pe panta neincrederii in ceea ce provine din simtire. 

Asadar, cu toate ca tot ceea ce se promoveaza la nivel social despre cum sa avem relatii de calitate, cum sa mentinem focul pasiunii viu si sa evitam plictisul este contrar a ceea ce afirm eu acum, indemn toate femeile ca in orice interactiune cu un barbat sa se lase sa pluteasca pe fiecare moment; daca vrea sa il sarute intr-o izbucnire de mare dorinta, SA O FACA, daca doreste sa ii spuna ca apreciaza prezenta lui sau orice altceva, SA O FACA, pentru ca barbatii adevarati vor aprecia mereu acest lucru. In situatii de acest gen nu se mai pune problema ca te afli intr-un joc de putere, in care el ajunge sa te domine, doar pentru ca tu ca femeie, ai fost vulnerabila in acel moment si ai facut ceea ce ai simtit ca vine din tine. 

Nu devenim in nici un caz inferiori, pentru ca actionam dupa cum simtim, si nu dupa cum inghitim pastila de la societate ca ar trebui sa simtim. Este foarte adevarat ca unii barbati, care inca nu se inteleg pe ei, profita de situatiile de acest gen, in care femeile isi arata atasamentul fata de ei, pentru a putea manipula printr-o afisare a unui dezinteres, pentru ca stiu ca astfel devin si mai interesanti. Acest lucru nu trebuie insa sa va descurajeze  in a fi o femeie care se manifesta prin expresia unui lucru ce vine dintr-o sfera a abisalului interior. Genul acesta de situatii ne ajuta sa facem distinctia intre barbatii adevarati (nu stiu cum altfel sa ii numesc, dar nu adjectivul este relevant,- le-as spune mai degraba Barbatii/Barbatul, cu majuscule) si cei care inca mai sunt prizonierii temerilor lor, a neintelegerii sensibilitatii lor etc. In scurt timp vor intelege si aceia carora le place sa se joace cu starea de interes a femeii, faptul ca, castigul real se petrece in momentul in care nu exista nici o miza, iar asta duce la relatii sanatoase.

 Jocul acesta de-a soarecele si pisica, pe langa gadilarea orgoliului, nu face decat sa nasca si sa prelungeasca nemultumiri de toate partile. Barbatii vor spune..”m-am plictisit sa tot fac asta, as vrea si eu sa am o femeie adevarata, sa pot sa o iubesc etc.”, dar pentru asta trebuie sa te iubesti pe tine insuti, sa iti iubesti vulnerabilitatea in anumite momente, sa iti iubesti faptul ca ai anumite limite, si sa iti accepti libertatea…a ta si a altora. E prea fragil cuvantul „iubire” ca sa ne jucam zilnic cu el si doar sa il patam printr-o aruncare pe buze, in momentul in care arata doar multumirea pe care o ai fata de tine, ca tu iubesti, si asta te face sa te simti foarte puternic si tare in parcare.

 Decat sa ajungem in situatia in care sa incepem sa analizam daca iubim sau nu, sau sa cochetam cu cuvinte mari ce incita la o pretiozitate, mai bine lasam ca in orice intalnire cu un barbat, sa se contureze lucrurile de la sine, sa nu tesem expectatii pe o panza in care nu proiectam barbatul de langa noi, ci ceea ce am dori noi sa fie. Daca iti place un barbat, simti ca te relaxeaza compania lui, ca iti trezeste femeia ce pulseaza in tine, fii cu el in acel momente, soarbe clipa ca si cum ar fi ultima picatura de apa in timpuri de seceta, mergi pe starea aceea, fie ca e vorba de un sarut sau de sex, fie ca e la prima sau a 280-a intalnire. Respectarea unui tipar sau a unei logici in urmarea unui ritual care este considerat firesc de societate, dar de care interiorul tau spune ca nu, nu ne aduce nici un beneficiu real. 

Scenariul clasic al ritualului dupa normele sociale, dupa spusele mancatorilor de seminte de la coltul blocului sau a batranelor care isi intorc capul dupa fiecare trecator: prima intalnire, incepem sa ne luam de mana, ajungem poate sa ne sarutam, daca suntem mai curajosi- ca altfel nu avem puterea de a accepta un refuz- ne dorim foarte mult, dar ne temperam pornirile, pentru ca ar fi prea de tot, daca eu ca femeie as vrea sa fii acum in mine, sa te imping mai tare, si sa te tin strans intre picioarele mele care se incolacesc pe corpul tau cald…ar fi de condamnat pentru ca m-ai clasifica drept o curva…asa ca mai bine respect ceea ce stiu ca trebuie, si astept sa ne „cunoastem mai bine”, inca vreo 4 luni, in care te tin pe tine ca barbat sa te masturbezi zilnic sau sa te culci cu altele, care sunt mai deschise, doar pentru ca eu nu am curajul sa fiu ceea ce sunt si sa te vreau, doar pentru a nu parea curva. In acest ritm, picatura cu picatura se acumuleaza ofuri si frustrari, care mai tarziu in cazurile cele mai nefericite, au consecinte dezastruoase. 

In momentul de fata, eu ca si femeie simt nevoia de a da mai departe bucuria ce ma inunda de fiecare data cand ma bucur de un moment autentic cu un barbat, pentru ca ma simt atat de conectata la el, incat ma desprind complet de exterior. Genul acesta de clipe le doresc fiecarei femei, pentru ca ilustreaza starea de prezenta, si acel camp pe care zburzi liber, despovarat de orice element din afara, care iti poate disturba binele acelei clipe magice. 

Fidelitatea. O Fata Morgana in deşertul relaţiilor de carton

Fidelitate. Infidelitate. Pisica alba. Pisica neagra.

Singurul lucru care ne apartine e propria viata. In rest nimeni si nimic nu e al nostru. Cand simti asta, lucrurile incep sa se normalizeze si suntem rasplatiti de viata prin oamenii si intamplarile frumoase care ne ies in cale.

Cu toate ca urasc in general duminicile, cand vad oameni atat de molesiti incuiati in case, cu expresia unui mare consum interior, sau incuiati la slujbele (bisericesti) la care fac act de prezenta...(divina sau nu), se pare ca imi priesc admirabil la scris sau la aceste exercitii de sinceritate cu mine. Mai ales cand la duminica se adauga si o vreme ploioasa si schimbatoare, numai buna pentru a mai depana lucruri din sertarul cu ceea ce iese din femeia ce zace in mine.

Acum ceva timp am facut cateva valuri pe adoratul nostru site de socializare Facebook, painea noastra de toate zilele, din care ne hranim patrunzand prin postari si poze, faramite de ganduri, in vietile, sufletele, mintile altora. Statusul meu de atunci era centrat pe ideea fidelitatii. Pornisem de la un citat din cartea Simonei Catrina, "Codul nebunelor maniere", pe care il retinusem cu cativa ani in urma, pentru ca imi deschidea un orizont propice pentru dezbatere.

”Cei care spun că adulterinii sunt stresaţi nu i-au cunoscut pe cei care s-au chinuit toată viaţa să fie fideli - şi, din păcate pentru ei, au reușit.” (Simona Catrina)...Mai afirmă totodată că ”Fidelitatea te ajută să mori linișit.” Eu aș zice că infidelitatea te ajută să mori liniştit. E în orice caz, un cuvant dur, pentru că e un concept artificial, inventat de societate, concept care ţi-a fost inoculat la nivel social, încat să iţi creeze iluzia că e parte din tine. Nu are absolut nici o legătură cu ceea ce suntem şi simţim noi în mod real. Debarasaţi-vă repede de el!

Da. Infidelitatea te ajuta sa mori linistit.

Ani la rand, in zilele in care simteam ca iubesc pana la refuz si neconditionat (fiind realmente o infatuare tipic adolescentina) m-am confruntat in interiorul meu in batalia dintre Harieta care are perceptia asupra lucrurilor care rulau in peisaj si ceea ce isi spunea ea despre acele lucruri si ce interpretam din ele, sau mai degraba felul in care mintea mea le codifica.

Totul incepe cu un scenariu clasic de "A fost odata ca niciodata..." o adolescenta care visa la iubiri mari, plenare, la acele intelegeri dintr-o privire,la juraminte fierbinti si fericire imbracata in vata roz. Cu fantezii alimentate din cartile pe care le lecturam si filmele pe care le vizionam si din care preluam lucrurile care erau congruente cu schema despre iubire pe care mi-o formasem, ajunsesem sa idealizez toate interactiunile care aveau loc intre mine si baietii care imi placeau atunci.

Nu conta cum sunt ei de fapt, interesul meu se centra pe cum imi imaginam ca sunt. Iar asta si pentru ca de de multe ori nici nu am avut ocazia unui contact direct cu ei, din sfiala si pudicitatea unei virgine care isi compromite sansele si care stie ca ritualul social e sa astepti sa fi remarcata de Zburator, sa faca el primul pas, ori altfel sa taci pe vecie, continuand sa visezi in lumea ta la relatia cu el si povestea de iubire pe care deja ai schitat-o in tine.

De ce nu facem noi oare femeile primul pas? Din frica. Frica aceea care traduce faptul ca prin confruntarea cu realitatea, ceea ce este el, barbatul, nu coincide cu ceea ce credem ca este.

Prin asta aduc un imbold spre o reconectare la femeia care zace in tine, pentru a nu se mai cenzura vreodata in a exprima ceea ce doreste intr-un moment. Renuntand la batalia orgoliului, aduci in tine o liniste enorma si nu te mai pui in calea vietii.

Cu toate acestea, subiectul conversatiei de astazi cu mine e traseul pe care eu l-am parcurs fata de conceptul de fidelitate/infidelitate de-alungul timpului. Revenim la firul epic ce ne duce in timpul adolescentei mele....Faptul ca imi era interzisa o relatie cu un baiat de catre ai mei, pana la implinirea varstei de 18 ani (suna ca o sentinta judecatoareasca mai degraba, sub pretextul unei mai bune cunostiinte a ceea ce este bine pentru tine in relatia parinte-copil) facea mult mai incitanta aceasta dorinta, care s-a si materializat in ziua in care mi-am pierdut virginitatea si am inceput sa descopar lumea, sa ies din cusca drumului acasa-scoala si retur.

In acea "relatie" care m-a aruncat intr-o dependenta obsesiva de primul barbat pe care l-am avut, am experimentat pentru prima data ideea de gelozie, in mod puternic, si am inceput sa imi pun problema fidelitatii. Consideram ca femeile inseala in momentul in care resimt lipsa a ceva sau nu mai primesc suficienta atentie, cautand acel element in bratele altui barbat. Si cu toate acestea, viata ne invata ca acesta nu e singurul mod in care cad zarurile.


De ce inselam? Nu stiu. Cert este ca o facem. E in natura noastra atat de femei, cat si de barbati, sa nu fim monogami, sa raspundem la impulsurile afinitatilor din noi. Problema e modul in care un act frumos de unire a doua trupuri, in orice conditii, devine condamnat de societate, si termenul impovarat de o conotatie negativa si reprobare, intr-o lume a promovarii unor principii de corectitudine, care suna frumos in fapt, dar nu au nici o legatura cu realitatea.

Barbatii sunt primii in bataia focului in a fi invinovatiti, pentru ca de cele mai multe ori, spre deosebire de noi, iau aceste lucruri mult mai usor, relaxat, natural, lasandu-le sa intre in firescul lor. Ar fi minunat daca si noi femeile ne-am regasi toate in aceasta situatie. Ne-ar salva de multe depresii, auto-blamari, sentimentul de a fi tradate si flagelarea propriei vieti.

Societatea a construit lucrurile in asa fel incat sa fie sadita in noi samanta ideii de apartenenta. De ce apartenenta vorbesc? De toate naturile. De faptul ca ni se inoculeaza ideea ca avem in noi nevoia de a nu fi singuri, de a sti ca facem parte dintr-o familie, grup social, institutie sau orice alta forma de afiliere, printre care si nevoia unui partener.

Gandul ca ne-am nascut singuri si murim singuri ne da fiori. Incercam sa il inlaturam pe cat posibil prin mecansimele de afiliere. Dar e unica realitate cu care traim, unica garantie in aceasta viata.

Nu avem nevoie de promisiuni desarte, fara valoare, menite doar sa ne aduca validari asupra propriei persoane si sigurante suplimentare. Tocmai de aceea institutia casatoriei si orice alta forma de oficializare a unei "relatii" mi se pare nula, pentru ca tradeaza frica de a fi singuri, singuri inclusiv cu noi insine (pentru a nu scoate demonii ce zac in noi), dorinta de a nu fi abandonati si cea de exclusivitate. Dragostea partenerului nostru si atentia pe care ne-o acorda sunt astfel puse in joc. Miza e mare, nu ne putem permite sa pierdem...aici vorbeste egoismul nostru, si ipocrizia care rezida in multe din relatiile pe care le-am observat.
Ce fac femeile in momentul in care simt ca au calcat pe un teren nesigur, ca acel pamant incepe sa se cutremure si urmeaza impactul cu cruda realitate care le obliga la o revenire in momentul prezent in comparatie cu o idealizare a relatiei? Incep sa faca schimbari, de regula de ordin fizic, schimbari legate doar de forma, si nu de fond. Simt ca poate nu mai sunt asa frumoase, ca poate s-au ingrasat, ca trebuie sa mentina stacheta sus pentru a fi dorite, pana nu vin alte pradatoare cotropitoare sa le puna mana pe iubit si sa strice sentimentele investite, dedicarea, timpul petrecut impreuna..

In primul rand faptul ca tu il percepi pe EL ca pe un bun, chiar daca nu recunosti , sau poate nu sesizezi, si faci calcule in termeni de pierderi si profit (teoria alegerii rationale) nu arata decat cat de putin valorizezi omul de langa tine ( mai degraba prostul de langa tine, caruia la fel de bine ii poti scuipa in cap) , ca relatia ta mirifica, cu care te falesti de ochii lumii nu e decat o gluma ieftina. De obicei in necunostiinta de cauza, ca sa nu il numesc trai in inconstienta si superficialitate, lucru de altfel scuzabil, ignoram aceste aspecte. Cautam solutia in lucruri exterioare, facand schimbari. E perioada dietelor, abonamentelor la sala si coafor, a cumparaturilor de haine si lenjerie sexi. Drumul superficialitatii ne va garanta o lipsa totala a intelegerii celuilalt.

Cu ce ne ajuta toate aceste schimbari? Cu nimic. Inevitabilul se va produce, mai devreme sau mai tarziu. Ne vom confrunta cu infidelitatea. Iar daca nu se va produce fizic, cu siguranta ruleaza in mintea barbatului sau a femeii in cauza. Daca ne laudam victorioase, asteptand lauri si aclamatii sociale pentru faptul ca suntem serioase si nu inselam, ar trebui doar sa fim putin mai atente la actiunile noastre cotidiene si la cele din mintea noastra. Nu vi s-a intamplat sa mustiti de dorinta unui zambet primit de la instructorul de yoga sau a unui flirt cu colegul de serviciu? Situatii de acest fel sunt infinite. Aceasta nu face decat sa dovedeasca normalitatea actului, normalitatea faptului de a dori si alti barbati in patul si viata noastra, chiar daca suntem sau nu constiente de acest lucru.

Infidelitatea nu e daunatoare. Dimpotriva. Ne elibereaza. Ne elibereaza de toate reprimarile adiacente a unor acte firesti. E suficient sa observam comportamentul animalelor pentru a vedea cat de naturale sunt aceste lucruri pentru ele. Acum o sa aruncati cu pietre si o sa imi spuneti ca noi nu suntem animale, suntem superiori lor, avem ratiune si trebuie sa ne temperam instinctele. Am auzit si aceasta replica in diferite situatii, ultima data de la o femeie care imi e deosebit de draga si pentru care am o mare compasiune. Cu toate acestea, in sistemul in care gravitez eu, este fals. Nu vreau sa incerc sa promovez aceste valori ca adevaruri general valide, sunt concluzii la care am ajuns observandu-mi fin comportamentele de-alungul anilor, intuiind ca aceste lucruri asteapta sa fie revelate in oricare din noi.

Cum putem avea insa "relatii" sanatoase? Nu sunt decat un martor direct al experientei proprii. Exista mai multe etape de incercare pentru noi, intr-un drum anevoios in care incercam sa ne reconectam la noi, iar totul depinde de cat suntem de ancorate in mental si ne bazam pe validarile existente in mintea noastra.

Povestea mea suna asa: Am fost geloasa si inselata. Unele poate nu recunoastem pentru a nu parea vulnerabile si a nu ne arata slabiciunile. Dar slabiciunile intregesc ceea ce suntem, nu e nimic in neregula sa le avem. Cand stim ca sunt acolo, e primul pas pe care il facem pe drumul constientei.

Dupa ce am fost inselata, am inceput sa fac schimbari la mine, crezand ca trebuie sa fiu mai frumoasa, mai desteapta, mai orginala pentru a deveni o femme fatale. Mi-am pus si eu clasica intrebare: "Ce are EA in plus fata de mine?" In situatiile de acest gen nu exista loc pentru calcule ce implica plusuri si minusuri, nu sunt ecuatii ale vietii si relatiilor, ci e carne bruta, aici suntem noi ca oameni.

Nu e vorba ca cealalta femeie ar poseda un lucru care sa ne surclaseze, ci pur si simplu este diferita in natura ei. Iar in aceasta lume e nevoie de toti, diferiti si unici in felul nostru.

Relatiile, legaturile, interactiunile sau cum vreti sa le numiti- cu un barbat nu le invalideaza in nici un fel pe cele pe care le avem cu altul. In aceasta lume minunata ne bucuram de unicitatea fiecarui moment prezent, petrecut cu oricine, tocmai de aceea comparatiile sunt nejustificate.

De ce intervine plictisul in relatii, sentimentul de plafonare si senzatia ca intram in obisnuinta? Pentru ca traim cu gandul ca persoana aceea ne apartine. Sentimentul posesiei e unul deosebit de periculos, prin faptul ca din acel moment acea persoana devine neinteresanta pentru noi. E la fel ca o jucarie pe care ne-am dorit-o enorm, dupa care am asteptat luni intregi, pe care prin bunavointa buzunarului parintilor ajungem sa o avem. Iar emotia primirii paleste rapid. Nu mai e la fel dupa ce o posedam. Credem ca o stim pe toate partile, am explorat-o de atatea ori...Zilele trec, ne jucam din cand in cand cu ea cand ni se face chef, dar stiind ca e mereu disponibila, printre raftul cu alte jucarii, devine neinteresanta.

Cand simtim ca nimeni si nimic nu ne apartine cu adevarat, incepem sa prindem gustul unor interactiuni veritabile. Atunci fiecare moment petrecut cu o persoana e incitant si incarcat de noutate. Nefiind al nostru si bucurandu-se de libertate,il lasam sa fie ceea ce este, ceea ce a fost mereu. Nu noi acordam aceasta libertate barbatului, asa ca a ne acorda credit pentru acest lucru e o ipocrizie; aceasta libertate vine in virtutea faptului ca existam.

Incetam in a-l mai pune pe un piedestal, atribuindu-i roluri pe care ne dorim sa le aiba, ci pur si simplu il admiram in toata splendoarea si imperfectiunea lui....care de altfel este atat de tentanta.

Fiti si voi pasari ce se odihnesc pret de cateva clipe sub aripile alteia, explorand apoi alte zari, lasandu-va purtati de ceea ce va aduce fiecare moment, fara a proiecta nimic in viitor. Viitorul nu exista. Decat noi, acum.

Prizoniera cuvintelor...drumul spre pierzanie

"Întotdeauna şi-a dorit cuvintele, le iubea, crescuse printre ele. Cuvintele îi dădeau claritate, îi ofereau o logică, un tipar. Pe când eu simţeam că vorbele îndoaie emoţiile ca pe nişte nuiele înmuiate în apă." Michael Ondaatje - Pacientul englez

Cuvintele sunt doar o hrana pentru minte. Le-am cautat si eu atat de multa vreme, in ceasuri tarzii de disperare, in care nu ma mai suportam pe mine, in care simteam ca ma spulber sub povara atator idei confuze pe care le aveam fata de ceea ce CREDEAM ca simt,  in momente in care ma vedeam pierduta, coplesita, obosita de atata lupta interioara...ma agatam de cuvinte si imi alimentam prin intermediul lor starile pe care le aveam, uitand de faptul ca intuitia imi spunea altceva.

Ma consolam cu gandul unui ”Te iubesc” rostit asa in soapta, cautand totodata cu o disperare viscerala prin arhivele de conversatii, prin scrisori, mesaje, cuvinte care mi-au fost adresate si care imi gadilau frumos orgoliul de femeie dorita. Credeam ca prin ele as fi fericita, minimalizand in fapt toate starile ce veneau din partea lui cand ne aflam unul in fata celuilalt.

Mintea iubeste cuvintele. Mintea e asemenea unui profesor rigid, care isi organizeaza cursurile din timp, care stie ce dezbate in fiecare moment. Mintii ii place sa fie organizata, sa descifreze tot, si sa arhiveze in fapt stari in care ai fost purtata pe alte taramuri, pentru a putea sa le accesezi mai tarziu, tot mental, sa faci comparatia cu starea actuala. Asa ajung sa se dezvolte clivaje puternice. Asta ne duce de foarte multe ori pe noi femeile in situatia in care ne intrebam:” De ce nu mai pot fi la fel lucrurile cum erau?”, proiectandu-ne in momente frumoase din trecut si rupandu-ne complet de clipa prezenta care e atat de minunata, suculenta si darnica in esenta ei...atunci cand o lasam sa fie.

 Daca lasi mintii sa isi faca de cap, creezi un mediu propice pentru a-ti alimenta tot felul de temeri. Astfel esti in permanenta framantat si nelinistit in slabiciunile tale. Mintea e cea care proiecteaza o imagine ideala a barbatului cu care traiesti acele momente, e cea care genereaza scenarii de viitor in care tu traiesti cu el simplu si frumos, mana in mana, inconjurati de baloane si confetii intr-un cadru idilic, in care el e doar al tau...al tau...Pentru ca numai al tau trebuie sa fie, nu? Altfel e porc si neserios, afemeiat sau aventurier. El trebuie sa se desprinda complet de viata si de fiinta lui, sa traiasca in tine si pentru tine, cu tine. Complet gresit.

Baloanele acelea sunt doar baloane de sapun, care se sparg imediat ce ne lovim de realitate si mai mult...se sparg imediat cum intra o raza de lumina sub forma unor trairi, si nu a unor constientizari ale mintii. De ce sa ne pierdem timpul gandindu-ne la ce viitor am putea avea cu frumosul print si sa ratam complet momentul prezent? Nu exista nimic palpabil in viitorul acela proiectat, pentru ca timpul nu exista.

Timpul e creat de minte, cea vesnic organizata ca o eleva silitoare ce isi face temele mereu la timp, e creat de societate prin tot sistemul pe care il propune si in care incearca sa ne angreneze intr-un etern somn dulce si lenes al inconstientei. Timpul...un concept ambiguu si inselator, in a carui capcana poti cadea usor. Astfel ajungi sa iti faci planuri, despre cum iti vei duce tu ”fericita” viata ta monotona de familie, despre cum vei avansa in cariera si vei fi Cineva. Ca doar asta e si scopul vietii tale, nu? Sa te afirmi ca statut social, sa nu fi uitat, sa ramai angrenat in posteritate.

La ce folos toate acestea, daca tu te regasesti intr-o permanenta stare de torment interior, de dileme nerezolvate, inghitindu-ti zilnic portia ta de hapuri pe care ti le vinde societatea  si altii care se cred mai superiori si invatati, toate acestea in timp ce iti planifici cum te vei transforma tu ca sa le arati tuturor care te-au ranit cat de nepasatoare esti, cat de puternica si inabordabila esti, sa arati lumii ca esti o femeie de succes auto-suficienta.

Succesul, timpul, posesiunile, fidelitatea, orgoliile, relatiile ...sunt toate niste concepte, nu iti apartin tie. Sunt niste simple variabile cu care opereaza mintea pentru a te incatusa intr-un sistem deficitar.
Toate raspunsurile se afla in tine. Nu ai nevoie de falsi maestrii spirituali, de prieteni care isi dau cu presupusul, de medici care iti vara pe gat pastile pentru depresie sau alte boli pe care tot ei ti le creeaza in minte, de post-its lipite pe frigider cu fraze si cuvinte mari prin care sa te accepti, de laitmotive pe care sa ti le repeti in oglinda (”Ma simt bine cu mine”).

Toate uneltele si resursele se regasesc in noi. Un toolkit pe care il avem atasat in adancurile fiintei noastre. E suficient sa acordam o pauza mintii si sa ne bazam pe simtire. Pe simtirea din fiecare moment prezent. Ea e cea care ne arata calea din fiecare unic moment. Nici nu trebuie sa stim calea, pentru ca ne poarta de la sine. Suntem ceea ce suntem, nu ce trebuie sa fim.

Nu cauta niciodata cuvintele in relationarea cu barbatii. Te pot duce doar pe o pista gresita in care te imaginezi zeita in regatul tau de gheata si foc, dar esti doar o copila pierduta emotionata la auzul unor vorbe. Privirea, gesturile, momentele cu el sunt ceea ce trebuie sa ai si de care sa te bucuri, fara a atasa in ele speranta viitorului si fara a privi prin consolare in trecut.

Cand suntem foarte dorite de barbati, simtim un firesc si o naturalete in toata acea clipa, incat cuvintele nu ar face decat sa interfereze un flux asa de lin si perfect in curgerea lui...Cuvintele ne-ar proiecta in mental si ar strica tot inefabilul din conexiunea dintre cele doua trupuri si suflete.

Barbatul...simte-l, iubeste-l, daruieste-te complet lui, lasa-te in voia momentului si in bratele vietii, fara nici un rest, fara nici o ezitare. Atunci vei fi extrem de pretuita de orice barbat care te simte cu adevarat. Pentru simplul fapt ca esti acolo. Nu e nimic dificil in asta, pentru ca nu exista orgolii puse in joc sau lupte de castigat pentru a nu fi vazuta in slabiciunea ta. E suficient sa fii acolo cu el. Nimic mai mult. Pentru restul, viata isi creeaza singura cursul firesc. Acolo rezida fericirea.