Mă gândeam într-o
zi de ce se urâţesc oamenii – nişte pete diforme într-un cadru şi mai difuz. Să
fie oare conformismul, resemnarea, scopurile limitate? Nu mai visăm. Suntem
nişte marionete de lemn, uitate într-un colţ, date la o parte de contactul cu peisajul tern al acestei societaţi
care îţi frânge aripile. Oamenii sunt urâţi pentru că au uitat drumul care duce
la conectarea cu sinele şi la comunicarea cu cel de aproape. Când iubirea nu ţi
se regăseşte în suflet ajungi la fel ca unul din zeciile de mii de combinaţii
de cifre ale celor din lagărele naziste.