Nu credeam că există oameni fericiţi. Mă gândesc cu amărăciune la faptul că în periplul meu zilnic pe străzi - şi nu importă străzile cărui oraş, pentru că peste tot unde ochii mei au îmbrăcat realitatea socială, nu am întâlnit decât oameni schimonosiţi, cu feţe spasmodice, un aer greu de sărăcie intelectuală, de plafonare, un aer sufocant de mahala în plin cadru urban. Aşa că unde să mai încapă exaltarea, inefabilul, comuniunea spirituală, reîntoarcerea în timpuri mitice, bucuria de a te trezi lângă cineva, când lumea este prea injectată de serul cluburilor, al nopţilor pierdute căutând prinţii din poveste în locurile cele mai nepotrivite. Şi iată că m-am înşelat, eu Fecioara analitică...Ce îmi rămâne să afirm e faptul că fericirea nu trebuie privită doar ca pe un ideal, că romanele marilor iubiri pe care le-am devorat cu toţii - sau măcar mulţi dintre noi , - în adolescenţă, ecranizările marilor poveşti de iubire, nu au fost pagini întregi scrise în gol sau scenarii ale unor minţi bolnave de regizori care nu aveau altă treabă - fericirea există, e aici, e acolo, e pretutindeni, e vorba de disponibilitatea de a duce incomensurabilitatea unei astfel de senzaţii şi capacitatea nativă de ne dărui în deplinătatea fiinţei noastre.
Un lucru este cert: nu există poveşti mari de iubire, e o prostie... fiecare iubire este mare în esenţa ei!
"...Iar vocea ta aducea în răstimpuri
dulceaţa unei minuni
împlinite
aşa cum merele toamnei se întrupează şi mângâie aerul rece
glasul tău
departe - aproape
cum îmi învăluie sufletul
în culorile lui
înmiresmate
pictând peisaje fantastice
dintr-un viitor pe care l-am visat doar
şi pe care tu
cu minunea ta
ai putut
să-l prefaci în realitate" (O.H)
