Fidelitatea. O Fata Morgana in deşertul relaţiilor de carton

Fidelitate. Infidelitate. Pisica alba. Pisica neagra.

Singurul lucru care ne apartine e propria viata. In rest nimeni si nimic nu e al nostru. Cand simti asta, lucrurile incep sa se normalizeze si suntem rasplatiti de viata prin oamenii si intamplarile frumoase care ne ies in cale.

Cu toate ca urasc in general duminicile, cand vad oameni atat de molesiti incuiati in case, cu expresia unui mare consum interior, sau incuiati la slujbele (bisericesti) la care fac act de prezenta...(divina sau nu), se pare ca imi priesc admirabil la scris sau la aceste exercitii de sinceritate cu mine. Mai ales cand la duminica se adauga si o vreme ploioasa si schimbatoare, numai buna pentru a mai depana lucruri din sertarul cu ceea ce iese din femeia ce zace in mine.

Acum ceva timp am facut cateva valuri pe adoratul nostru site de socializare Facebook, painea noastra de toate zilele, din care ne hranim patrunzand prin postari si poze, faramite de ganduri, in vietile, sufletele, mintile altora. Statusul meu de atunci era centrat pe ideea fidelitatii. Pornisem de la un citat din cartea Simonei Catrina, "Codul nebunelor maniere", pe care il retinusem cu cativa ani in urma, pentru ca imi deschidea un orizont propice pentru dezbatere.

”Cei care spun că adulterinii sunt stresaţi nu i-au cunoscut pe cei care s-au chinuit toată viaţa să fie fideli - şi, din păcate pentru ei, au reușit.” (Simona Catrina)...Mai afirmă totodată că ”Fidelitatea te ajută să mori linișit.” Eu aș zice că infidelitatea te ajută să mori liniştit. E în orice caz, un cuvant dur, pentru că e un concept artificial, inventat de societate, concept care ţi-a fost inoculat la nivel social, încat să iţi creeze iluzia că e parte din tine. Nu are absolut nici o legătură cu ceea ce suntem şi simţim noi în mod real. Debarasaţi-vă repede de el!

Da. Infidelitatea te ajuta sa mori linistit.

Ani la rand, in zilele in care simteam ca iubesc pana la refuz si neconditionat (fiind realmente o infatuare tipic adolescentina) m-am confruntat in interiorul meu in batalia dintre Harieta care are perceptia asupra lucrurilor care rulau in peisaj si ceea ce isi spunea ea despre acele lucruri si ce interpretam din ele, sau mai degraba felul in care mintea mea le codifica.

Totul incepe cu un scenariu clasic de "A fost odata ca niciodata..." o adolescenta care visa la iubiri mari, plenare, la acele intelegeri dintr-o privire,la juraminte fierbinti si fericire imbracata in vata roz. Cu fantezii alimentate din cartile pe care le lecturam si filmele pe care le vizionam si din care preluam lucrurile care erau congruente cu schema despre iubire pe care mi-o formasem, ajunsesem sa idealizez toate interactiunile care aveau loc intre mine si baietii care imi placeau atunci.

Nu conta cum sunt ei de fapt, interesul meu se centra pe cum imi imaginam ca sunt. Iar asta si pentru ca de de multe ori nici nu am avut ocazia unui contact direct cu ei, din sfiala si pudicitatea unei virgine care isi compromite sansele si care stie ca ritualul social e sa astepti sa fi remarcata de Zburator, sa faca el primul pas, ori altfel sa taci pe vecie, continuand sa visezi in lumea ta la relatia cu el si povestea de iubire pe care deja ai schitat-o in tine.

De ce nu facem noi oare femeile primul pas? Din frica. Frica aceea care traduce faptul ca prin confruntarea cu realitatea, ceea ce este el, barbatul, nu coincide cu ceea ce credem ca este.

Prin asta aduc un imbold spre o reconectare la femeia care zace in tine, pentru a nu se mai cenzura vreodata in a exprima ceea ce doreste intr-un moment. Renuntand la batalia orgoliului, aduci in tine o liniste enorma si nu te mai pui in calea vietii.

Cu toate acestea, subiectul conversatiei de astazi cu mine e traseul pe care eu l-am parcurs fata de conceptul de fidelitate/infidelitate de-alungul timpului. Revenim la firul epic ce ne duce in timpul adolescentei mele....Faptul ca imi era interzisa o relatie cu un baiat de catre ai mei, pana la implinirea varstei de 18 ani (suna ca o sentinta judecatoareasca mai degraba, sub pretextul unei mai bune cunostiinte a ceea ce este bine pentru tine in relatia parinte-copil) facea mult mai incitanta aceasta dorinta, care s-a si materializat in ziua in care mi-am pierdut virginitatea si am inceput sa descopar lumea, sa ies din cusca drumului acasa-scoala si retur.

In acea "relatie" care m-a aruncat intr-o dependenta obsesiva de primul barbat pe care l-am avut, am experimentat pentru prima data ideea de gelozie, in mod puternic, si am inceput sa imi pun problema fidelitatii. Consideram ca femeile inseala in momentul in care resimt lipsa a ceva sau nu mai primesc suficienta atentie, cautand acel element in bratele altui barbat. Si cu toate acestea, viata ne invata ca acesta nu e singurul mod in care cad zarurile.


De ce inselam? Nu stiu. Cert este ca o facem. E in natura noastra atat de femei, cat si de barbati, sa nu fim monogami, sa raspundem la impulsurile afinitatilor din noi. Problema e modul in care un act frumos de unire a doua trupuri, in orice conditii, devine condamnat de societate, si termenul impovarat de o conotatie negativa si reprobare, intr-o lume a promovarii unor principii de corectitudine, care suna frumos in fapt, dar nu au nici o legatura cu realitatea.

Barbatii sunt primii in bataia focului in a fi invinovatiti, pentru ca de cele mai multe ori, spre deosebire de noi, iau aceste lucruri mult mai usor, relaxat, natural, lasandu-le sa intre in firescul lor. Ar fi minunat daca si noi femeile ne-am regasi toate in aceasta situatie. Ne-ar salva de multe depresii, auto-blamari, sentimentul de a fi tradate si flagelarea propriei vieti.

Societatea a construit lucrurile in asa fel incat sa fie sadita in noi samanta ideii de apartenenta. De ce apartenenta vorbesc? De toate naturile. De faptul ca ni se inoculeaza ideea ca avem in noi nevoia de a nu fi singuri, de a sti ca facem parte dintr-o familie, grup social, institutie sau orice alta forma de afiliere, printre care si nevoia unui partener.

Gandul ca ne-am nascut singuri si murim singuri ne da fiori. Incercam sa il inlaturam pe cat posibil prin mecansimele de afiliere. Dar e unica realitate cu care traim, unica garantie in aceasta viata.

Nu avem nevoie de promisiuni desarte, fara valoare, menite doar sa ne aduca validari asupra propriei persoane si sigurante suplimentare. Tocmai de aceea institutia casatoriei si orice alta forma de oficializare a unei "relatii" mi se pare nula, pentru ca tradeaza frica de a fi singuri, singuri inclusiv cu noi insine (pentru a nu scoate demonii ce zac in noi), dorinta de a nu fi abandonati si cea de exclusivitate. Dragostea partenerului nostru si atentia pe care ne-o acorda sunt astfel puse in joc. Miza e mare, nu ne putem permite sa pierdem...aici vorbeste egoismul nostru, si ipocrizia care rezida in multe din relatiile pe care le-am observat.
Ce fac femeile in momentul in care simt ca au calcat pe un teren nesigur, ca acel pamant incepe sa se cutremure si urmeaza impactul cu cruda realitate care le obliga la o revenire in momentul prezent in comparatie cu o idealizare a relatiei? Incep sa faca schimbari, de regula de ordin fizic, schimbari legate doar de forma, si nu de fond. Simt ca poate nu mai sunt asa frumoase, ca poate s-au ingrasat, ca trebuie sa mentina stacheta sus pentru a fi dorite, pana nu vin alte pradatoare cotropitoare sa le puna mana pe iubit si sa strice sentimentele investite, dedicarea, timpul petrecut impreuna..

In primul rand faptul ca tu il percepi pe EL ca pe un bun, chiar daca nu recunosti , sau poate nu sesizezi, si faci calcule in termeni de pierderi si profit (teoria alegerii rationale) nu arata decat cat de putin valorizezi omul de langa tine ( mai degraba prostul de langa tine, caruia la fel de bine ii poti scuipa in cap) , ca relatia ta mirifica, cu care te falesti de ochii lumii nu e decat o gluma ieftina. De obicei in necunostiinta de cauza, ca sa nu il numesc trai in inconstienta si superficialitate, lucru de altfel scuzabil, ignoram aceste aspecte. Cautam solutia in lucruri exterioare, facand schimbari. E perioada dietelor, abonamentelor la sala si coafor, a cumparaturilor de haine si lenjerie sexi. Drumul superficialitatii ne va garanta o lipsa totala a intelegerii celuilalt.

Cu ce ne ajuta toate aceste schimbari? Cu nimic. Inevitabilul se va produce, mai devreme sau mai tarziu. Ne vom confrunta cu infidelitatea. Iar daca nu se va produce fizic, cu siguranta ruleaza in mintea barbatului sau a femeii in cauza. Daca ne laudam victorioase, asteptand lauri si aclamatii sociale pentru faptul ca suntem serioase si nu inselam, ar trebui doar sa fim putin mai atente la actiunile noastre cotidiene si la cele din mintea noastra. Nu vi s-a intamplat sa mustiti de dorinta unui zambet primit de la instructorul de yoga sau a unui flirt cu colegul de serviciu? Situatii de acest fel sunt infinite. Aceasta nu face decat sa dovedeasca normalitatea actului, normalitatea faptului de a dori si alti barbati in patul si viata noastra, chiar daca suntem sau nu constiente de acest lucru.

Infidelitatea nu e daunatoare. Dimpotriva. Ne elibereaza. Ne elibereaza de toate reprimarile adiacente a unor acte firesti. E suficient sa observam comportamentul animalelor pentru a vedea cat de naturale sunt aceste lucruri pentru ele. Acum o sa aruncati cu pietre si o sa imi spuneti ca noi nu suntem animale, suntem superiori lor, avem ratiune si trebuie sa ne temperam instinctele. Am auzit si aceasta replica in diferite situatii, ultima data de la o femeie care imi e deosebit de draga si pentru care am o mare compasiune. Cu toate acestea, in sistemul in care gravitez eu, este fals. Nu vreau sa incerc sa promovez aceste valori ca adevaruri general valide, sunt concluzii la care am ajuns observandu-mi fin comportamentele de-alungul anilor, intuiind ca aceste lucruri asteapta sa fie revelate in oricare din noi.

Cum putem avea insa "relatii" sanatoase? Nu sunt decat un martor direct al experientei proprii. Exista mai multe etape de incercare pentru noi, intr-un drum anevoios in care incercam sa ne reconectam la noi, iar totul depinde de cat suntem de ancorate in mental si ne bazam pe validarile existente in mintea noastra.

Povestea mea suna asa: Am fost geloasa si inselata. Unele poate nu recunoastem pentru a nu parea vulnerabile si a nu ne arata slabiciunile. Dar slabiciunile intregesc ceea ce suntem, nu e nimic in neregula sa le avem. Cand stim ca sunt acolo, e primul pas pe care il facem pe drumul constientei.

Dupa ce am fost inselata, am inceput sa fac schimbari la mine, crezand ca trebuie sa fiu mai frumoasa, mai desteapta, mai orginala pentru a deveni o femme fatale. Mi-am pus si eu clasica intrebare: "Ce are EA in plus fata de mine?" In situatiile de acest gen nu exista loc pentru calcule ce implica plusuri si minusuri, nu sunt ecuatii ale vietii si relatiilor, ci e carne bruta, aici suntem noi ca oameni.

Nu e vorba ca cealalta femeie ar poseda un lucru care sa ne surclaseze, ci pur si simplu este diferita in natura ei. Iar in aceasta lume e nevoie de toti, diferiti si unici in felul nostru.

Relatiile, legaturile, interactiunile sau cum vreti sa le numiti- cu un barbat nu le invalideaza in nici un fel pe cele pe care le avem cu altul. In aceasta lume minunata ne bucuram de unicitatea fiecarui moment prezent, petrecut cu oricine, tocmai de aceea comparatiile sunt nejustificate.

De ce intervine plictisul in relatii, sentimentul de plafonare si senzatia ca intram in obisnuinta? Pentru ca traim cu gandul ca persoana aceea ne apartine. Sentimentul posesiei e unul deosebit de periculos, prin faptul ca din acel moment acea persoana devine neinteresanta pentru noi. E la fel ca o jucarie pe care ne-am dorit-o enorm, dupa care am asteptat luni intregi, pe care prin bunavointa buzunarului parintilor ajungem sa o avem. Iar emotia primirii paleste rapid. Nu mai e la fel dupa ce o posedam. Credem ca o stim pe toate partile, am explorat-o de atatea ori...Zilele trec, ne jucam din cand in cand cu ea cand ni se face chef, dar stiind ca e mereu disponibila, printre raftul cu alte jucarii, devine neinteresanta.

Cand simtim ca nimeni si nimic nu ne apartine cu adevarat, incepem sa prindem gustul unor interactiuni veritabile. Atunci fiecare moment petrecut cu o persoana e incitant si incarcat de noutate. Nefiind al nostru si bucurandu-se de libertate,il lasam sa fie ceea ce este, ceea ce a fost mereu. Nu noi acordam aceasta libertate barbatului, asa ca a ne acorda credit pentru acest lucru e o ipocrizie; aceasta libertate vine in virtutea faptului ca existam.

Incetam in a-l mai pune pe un piedestal, atribuindu-i roluri pe care ne dorim sa le aiba, ci pur si simplu il admiram in toata splendoarea si imperfectiunea lui....care de altfel este atat de tentanta.

Fiti si voi pasari ce se odihnesc pret de cateva clipe sub aripile alteia, explorand apoi alte zari, lasandu-va purtati de ceea ce va aduce fiecare moment, fara a proiecta nimic in viitor. Viitorul nu exista. Decat noi, acum.