Frumusetea e o întreagă poveste...Muritoare. Machiajul si mirajul frumuseţii.

Nu mai visez la nici o forma de infrumusetare. Simt ca m-a instrainat atat de mult de la ceea ce sunt de fapt, incat toata preocuparea mea pentru forma mi se pare acum inutila.  De ce ma preocupa atat de mult felul in care arat? Pentru ca imi fac calcule in termeni de profit si pierdere. Vreau sa atrag  sub iluzia formei parteneri sau potentiali admiratori pentru a imi hrani egoul cu ceea ce ii lipseste : pretuirea de sine. Abil ascuns sub pretextul ca faptul ca te machiezi denota o grija fata de tine, accentul acesta pus pe infatisare ma indeparteaza de la a stabili conexiuni cu ceilalti de pe fondul a ceea ce sunt, si nu ceea ce exprim prin aspect.

Fiind o femeie frumoasa, dar to timpul nesigura pe mine, am cautat mereu sa imi gasesc siguranta in ce primeam de la ceilalti. Cersesc atentie incontinuu prin faptul ca sunt obsedata ca in fiecare moment sa fiu pusa la punct si aranjata, sa nu cumva sa nu fiu data cu rimel cand merg la magazinul de la scara blocului, pentru ca cine stie ce imi va rezerva viata acolo, si poate mai primesc o validare care sa imi gadile sentimentul de importanta; pentru ca eu de fapt nu sunt importanta pentru mine. Vazand de la o varsta frageda ca ceilalti apreciaza sau sunt invidiosi pe aspectul meu, am simtit ca acolo e un teren fertil unde sa imi expun jocurile de (falsa evident) putere. Prin impactul pe care il am asupra oamenilor dat de prestanta aspectului, cred ca ii pot controla, si ma maguleste cand le vad barbatilor privirea tampa si fascinata.

Fiind o fata care s-a dezvoltat fizic – ca in alt fel sunt la ani lumina distanta – de foarte devreme, in adolescenta am ajuns sa intru usor in gratiile barbatilor si sa prezint un interes. Nu unul veritabil, ce-i drept. Treptat, prin feedback-ul primit de la ei, mai adaugam o presiune pe mine de a fi in vreun fel. Fie ca era un comentariu legat de cum stau sanii mei, si ca trebuie imbunatatiti, fie legat de faptul ca arat bine in tocuri ( si asa au ajuns sa fie marca mea ), legata de machiaj, de culoarea parului – ca sunt o bruneta pasionala (ha ha) si alte cele. Toate aceste momente scurte au creat in mine o dramatica preocupare spre a imi mentine in permanent o masca, de a fi intr-un numit fel si de a da usor in perfectionisme, ca nu e indeajuns si mereu e loc de mai bine. Am avut eu vreodata vreo satisfactie din validarile pe care le-am primit pe aceasta filiera? Da. De moment. Imediat rosesc, zambesc copilareste si toata ma topesc prinsa fiind in momentul respectiv. Dar in afara de asta, absolut nimic, pentru ca nu exista nici o satisfactie reala acolo. De ce? Pentru ca falsul bine de moment, aduce cu sine si mai multa presiune pe care o pui pe tine. Imi ziceam , ma bucur ca ma apreciezi, deci trebuie sa mentin starea aceasta, imi doresc neaparat sa ma apreciezi, pentru ca fara asta, eu sunt nimic. De ce sunt nimic? Pentru ca nu ma apreciez eu pe mine, nu ma plac asa cum sunt eu, simpla, fara impopotonari. E un cerc vicios, si interminabil (fiind cerc), pentru ca acest mecanism se repeta la modul cotidian, un ceas care ticaie fara oprire, nu iti da nici o secunda de liniste si lasare in pace.

Eu nu ma simt bine in pielea mea, asa ca aleg prin ceea ce exprim la nivelul formei sa arat ca ma simt bine, si asta imi creeaza o atitudine de superioritate, simtindu-ma bine stiind ca fraierii acestia nu s-au prins de marele gol interior din mine. Pe cei care mi-au remarcat comportamentul respectiv legat de preocuparea mea pentru a fi cumva, i-am taxat rapid, pueril si cu ciuda. Atunci vine poezia aceea laitmotiv: “Eu nu ma machiez pentru cineva anume. Eu ma machiez pentru mine, pentru ca asta ma face sa ma simt bine.” E un argument slab, care nu are nici o validitate, de la prima rostire. De ce? Pentru ca ipocrizia e mereu atat de la vedere, la fel ca si orice gest de disperare, incat realizez acum cat suntem de imaturi cand mergem pe filiera ei. Daca m-as aranja pentru ca ma simt eu bine facand asta, as face-o si in contextele in care sunt acasa, relaxata si singura, atunci cand nu am nici o problema ca mi s-a intins rimelul din noaptea precedenta, ca am parul nespalat si miros a transpiratie si ma besesc fara incetare. M-as machia si atunci daca asta imi place sa fac, si ar fi un lucru ce imi da satisfactie. De ce nu o fac atunci? Pentru ca nu intra nimeni in campul meu vizual. In momentul acela de singuratate fizica ma mai las in pace pret de cateva clipe, nu prea mai sta masca, se cam prelinge de pe fata si de pe suflet, iar in momentele alea ma gandesc poate ce abil i-am prostit eu pe ceilalti. Si se reface planul de batalie. Sa perpetuez acel comportament, in loc sa il innabus.

  

Simt nevoia de a fi foarte mica acum. Invat sa ma reobisnuiesc cu mine, o Harieta fara ajustari prin machiaj, care sa se debaraseze de atitudinea superioara pe care o are atunci cand vede invidia din ochii femeilor si falsa atractie la nivel de forma din partea barbatilor. Orice infrumusetare mi se pare in plus, ba chiar daunatoare, pentru ca strica din minunatia existentei tale naturale, prin simplul fapt de a fi.

Suntem niste marionete care incontinuu lucreaza la ceea ce infatiseaza altora, dar se infricoseaza cand vad ceea ce se ascunde in ele. Intram in interactiuni in care povestim despre cum sa facem sa aratam mai bine, citim articole despre tehnici de a ne mentine tineretea si vitalitatea, ne infometam ca sa intram in tiparele sociale a unei bunaciuni de femeie, punem masti peste masti de machiaj real si de machiaj ce ascunde imperfectiunile starilor noastre. Imperfectiunea aceea e minunata si infinit de frumoasa oricum, dar eu nu vad asta. Imperfectiunea data de faptul ca sunt cu garda jos in anumite momente, ca nu sunt mereu puternica, ca nu sunt tot timpul aranjata, ca sunt vulnerabila. S-a creat o intreaga industrie care ne ghideaza felul in care sa fim si sa aratam. De ce as face eu asta, de ce continuu sa intru in acest joc? O fac pentru mine? Nu. O fac pentru a fi dorita. Simt ca nefacand asta, mi-as pierde multe validari, si nu m-ar mai aprecia nimeni, pentru ca oricum, barbatii asta cauta: o femeie care sa arate bine, sa fie inteligenta, libera si zambitoare. Ce inseamna asta? Un trofeu. Pentru a isi bifa la randul lor propriul egou insetat de confirmari. Cine poate schimba situatia? Eu. Fiecare eu. Adica noi toti, separat. Prin faptul ca redescopar treptat ceea ce sunt, reinvat sa fiu eu in pielea mea, fara machiaj, fara a fi o cersetoare cu suflet gol. M-am simtit nesigura la inceput, dar treptat simt cum naturaletea de a fi in regula cu mine fara a imbunatati ceva la mine, imi da un soi de liniste care ma imbraca frumos.  Si sunt frumoasa cand sunt urata.

Cat fond de ten foloseste o femeie in decursul unui an