Nu mai visez
la nici o forma de infrumusetare. Simt ca m-a instrainat atat de mult de la
ceea ce sunt de fapt, incat toata preocuparea mea pentru forma mi se pare acum
inutila. De ce ma preocupa atat de mult
felul in care arat? Pentru ca imi fac calcule in termeni de profit si pierdere.
Vreau sa atrag sub iluzia formei
parteneri sau potentiali admiratori pentru a imi hrani egoul cu ceea ce ii
lipseste : pretuirea de sine. Abil ascuns sub pretextul ca faptul ca te
machiezi denota o grija fata de tine, accentul acesta pus pe infatisare ma
indeparteaza de la a stabili conexiuni cu ceilalti de pe fondul a ceea ce sunt,
si nu ceea ce exprim prin aspect.
Fiind
o femeie frumoasa, dar to timpul nesigura pe mine, am cautat mereu sa imi gasesc
siguranta in ce primeam de la ceilalti. Cersesc atentie incontinuu prin faptul
ca sunt obsedata ca in fiecare moment sa fiu pusa la punct si aranjata, sa nu cumva sa nu
fiu data cu rimel cand merg la magazinul de la scara blocului, pentru ca cine
stie ce imi va rezerva viata acolo, si poate mai primesc o validare care sa imi
gadile sentimentul de importanta; pentru ca eu de fapt nu sunt importanta
pentru mine. Vazand de la o varsta frageda ca ceilalti apreciaza sau sunt
invidiosi pe aspectul meu, am simtit ca acolo e un teren fertil unde sa imi
expun jocurile de (falsa evident) putere. Prin impactul pe care il am asupra
oamenilor dat de prestanta aspectului, cred ca ii pot controla, si ma maguleste
cand le vad barbatilor privirea tampa si fascinata.
Fiind o fata care s-a
dezvoltat fizic – ca in alt fel sunt la ani lumina distanta – de foarte
devreme, in adolescenta am ajuns sa intru usor in gratiile barbatilor si sa prezint
un interes. Nu unul veritabil, ce-i drept. Treptat, prin feedback-ul primit de
la ei, mai adaugam o presiune pe mine de a fi in vreun fel. Fie ca era un
comentariu legat de cum stau sanii mei, si ca trebuie imbunatatiti, fie legat
de faptul ca arat bine in tocuri ( si asa au ajuns sa fie marca mea ), legata
de machiaj, de culoarea parului – ca sunt o bruneta pasionala (ha ha) si alte
cele. Toate aceste momente scurte au creat in mine o dramatica preocupare spre
a imi mentine in permanent o masca, de a fi intr-un numit fel si de a da usor
in perfectionisme, ca nu e indeajuns si mereu e loc de mai bine. Am avut eu
vreodata vreo satisfactie din validarile pe care le-am primit pe aceasta
filiera? Da. De moment. Imediat rosesc, zambesc copilareste si toata ma topesc
prinsa fiind in momentul respectiv. Dar in afara de asta, absolut nimic, pentru
ca nu exista nici o satisfactie reala acolo. De ce? Pentru ca falsul bine de
moment, aduce
cu sine si mai multa presiune pe care o pui pe tine. Imi ziceam , ma bucur ca
ma apreciezi, deci trebuie sa mentin starea aceasta, imi doresc neaparat sa ma
apreciezi, pentru ca fara asta, eu sunt nimic. De ce sunt nimic? Pentru ca nu
ma apreciez eu pe mine, nu ma plac asa cum sunt eu, simpla, fara impopotonari.
E un cerc vicios, si interminabil (fiind cerc), pentru ca acest mecanism se repeta
la modul cotidian, un ceas care ticaie fara oprire, nu iti da nici o secunda
de liniste si lasare in pace.
Eu nu ma
simt bine in pielea mea, asa ca aleg prin ceea ce exprim la nivelul formei sa
arat ca ma simt bine, si asta imi creeaza o atitudine de superioritate,
simtindu-ma bine stiind ca fraierii acestia nu s-au prins de marele gol
interior din mine. Pe cei care mi-au remarcat comportamentul respectiv legat de
preocuparea mea pentru a fi cumva, i-am taxat rapid, pueril si cu ciuda. Atunci
vine poezia aceea laitmotiv: “Eu nu ma machiez pentru cineva anume. Eu ma
machiez pentru mine, pentru ca asta ma face sa ma simt bine.” E un argument
slab, care nu are nici o validitate, de la prima rostire. De ce? Pentru ca
ipocrizia e mereu atat de la vedere, la fel ca si orice gest de disperare,
incat realizez acum cat suntem de imaturi cand mergem pe filiera ei. Daca m-as
aranja pentru ca ma simt eu bine facand asta, as face-o si in contextele in
care sunt acasa, relaxata si singura, atunci cand nu am nici o problema ca mi
s-a intins rimelul din noaptea precedenta, ca am parul nespalat si miros a
transpiratie si ma besesc fara incetare. M-as machia si atunci daca asta imi
place sa fac, si ar fi un lucru ce imi da satisfactie. De ce nu o fac atunci?
Pentru ca nu intra nimeni in campul meu vizual. In momentul acela de singuratate
fizica ma mai las in pace pret de cateva clipe, nu prea mai sta masca, se cam
prelinge de pe fata si de pe suflet, iar in momentele alea ma gandesc poate ce
abil i-am prostit eu pe ceilalti. Si se reface planul de batalie. Sa perpetuez acel comportament, in loc sa il innabus.
Simt nevoia
de a fi foarte mica acum. Invat sa ma reobisnuiesc cu mine, o Harieta fara
ajustari prin machiaj, care sa se debaraseze de atitudinea superioara pe care o
are atunci cand vede invidia din ochii femeilor si falsa atractie la nivel de
forma din partea barbatilor. Orice infrumusetare mi se pare in plus, ba chiar
daunatoare, pentru ca strica din minunatia existentei tale naturale, prin
simplul fapt de a fi.