Mă gândeam într-o
zi de ce se urâţesc oamenii – nişte pete diforme într-un cadru şi mai difuz. Să
fie oare conformismul, resemnarea, scopurile limitate? Nu mai visăm. Suntem
nişte marionete de lemn, uitate într-un colţ, date la o parte de contactul cu peisajul tern al acestei societaţi
care îţi frânge aripile. Oamenii sunt urâţi pentru că au uitat drumul care duce
la conectarea cu sinele şi la comunicarea cu cel de aproape. Când iubirea nu ţi
se regăseşte în suflet ajungi la fel ca unul din zeciile de mii de combinaţii
de cifre ale celor din lagărele naziste.
...aidoma unui pictor penelul cuvintelor tale asterne ceea ce se oglindeste in inima , prin prisma gandurilor, felului de a-ti percepe realitatea din juru-ti.Poate respiri prea adancul lor,cenusiul de dincolo de privire, privirea pierduta , ani irositi in asteptare , uitare...poate esti prea cruda cu tine regizandu-ti filmul in nuante de gri ...dar poate ai dreptate si suntem doar niste marionete dar nu de lemn, acelea au o oarecare verticalitate in statica lor, suntem niste marionete de carpa , trantite intr-o lada de vechituri ... devenind cifre abstracte, cifre , statistici...
RăspundețiȘtergereantarctida
Iadul e lumea celor care nu iubesc. G.
RăspundețiȘtergerePersoana a 2-a plural... "Nu mai visăm"... Nu mă păcăleşti ! :) Tu ai o mulţime de vise :)
RăspundețiȘtergere