27/28 septembrie. 1997.

Reintoarcerea la viata.

Astazi este prima zi din restul vietii mele. Si nu celebrez nimic. Nici venirea toamnei, nici inceperea noului an universitar. Revin poate franturi dintr-un trecut care m-a invatat sa musc cu generozitate dintr-un mar rumenit si sa iau fiecare experienta asa cum e ea. In fine...

Asta noapte s-au implinit ani buni de cand o fiinta a suspinat pentru ultima data pe acest pamant. Nu mi-am luat ramas bun, poate ca nici nu as fi stiut sa o fac. Poti spune cuiva vreodata adio in adevaratul sens al cuvantului? Calatorim mereu. Suntem niste umblatori in aceasta lume. Si  la fel se plimba in viata noastra oamenii, locurile, senzatiile, insa oamenii isi lasa cea mai mare amprenta. La fel ca un munte sculptat de vantul puternic asa suntem noi influentati de oamenii din viata noastra. Poate influentati nu este cel mai bun cuvant. Ca suntem o fiinta sociala e deja axioma - traim intr-o societate a caror influente structurale ne determina sa fim intr-un anumit fel. Si acum poate vor protesta acei Icari care inca mai viseaza la impactul individualitatii. Insa nu despre asta vreau sa vorbesc acum. Ma rog, sa scriu. 

Un mormant gol. Si un pretext al unui obelisc la poalele caruia sa depui coroane, flori, lumanari si lacrimi. Nu am inteles niciodata utilitatea cimitirelor. Poate oamenilor simpli le este mai usor sa isi aminteasca ca la fiecare 1 noiembrie este Ziua Mortilor si mai trebuie sa aruncam o jerba, un oftat si sa stergem praful de pe un mormant in interiorul caruia se afla o persoana care ne-a marcat. Urat. Cand o persoana inceteaza sa mai existe in plan real, figura ei pluteste oriunde ne poarta pasii. Nu avem nevoie de un loc anume unde sa putem reface acea legatura invizibila, transcedentala. Ce ma doare e faptul ca la un moment dat figura ei se estompeaza,iar vocea o auzim ca prin vis. Incercam se ne amintim cum radea, cum fata i se lumina cand povestea inflacarata, incercam prinr-o sfortare sa ne amintim timbrul vocii - si devine tot mai greu. Asta e crud. Oamenii care au pierdut un copil sunt cei mai nenorociti oameni de pe pamant. Caci nu exista durere mai mare decat gandul ca te trezesti zilnic, cu un sentiment de vid launtric, in fiecare dimineata stiind ca fiinta zamislita de tine, careia i-ai dat intreaga ta iubire si toate simtamintele luminoase si calde nu mai e pe lume, insa tu continui sa traiesti. Exista cuvantul "orfan" si se pare ca societatea a cultivat un obicei din a compatimi cu falsa compasiune pe cei in aceasta situatie. Insa nu exista termen care sa defineasca parintii care si-au pierdut copilul, fie ca el a avut 2 luni sau 57 ani; in ochii parintilor ramane la fel - un copil...copilul meu.

Aici apare adevarata iubire. Iubirea neconditionata. Egoismul se sfarseste in acest moment. Foarte bine portretizata de termenul grecesc "storge". O incremenire a tuturor actelor de individualitate si o daruire infinita fata de copilul tau. Aici incep temerile mele. Poate de aceasta nu imi doresc sa fiu parinte.

Mi-e dor de mama prin prisma viitorului intesat de momente frumoase sau nu pe care le-am fi putut colora impreuna. Disparitia ei mi-a schimbat traseul vietii pe vecie, a accentuat poate nevoia de afectiune si a sensibilizat echilibrul meu emotional. Dar ce e mai groaznic e rapiditatea si usurinta cu care uitam promisiunile pe care le facem, cuvintele emotionante pe care le-am spus candva  si la fel ca si vantul care le-a purtat, asa dispar ele in neant. Sa fim totusi mai cenzurati in afirmatiile gratuite pentru ca fiecare cuvant, fiecare silaba poate insemna mult....chiar prea mult pentru cel caruia i-ai adresat-o.

Va recomand "Rosu ucigas" de Jeroen Brouwers. Este o carte care trateaza raportarea unui om la propria mama, si la toate femeile care s-au perindat in viata sa, scrisa pe fondul amintirilor dintr-un lagar japonez unde autorul si-a petrecut copilaria, alaturi de mama, bunica si sora lui. Este o scriere brutala, lipsita de patetism.