Mediocritatea este plaga civilizaţiei.

Mediocritatea este plaga civilizaţiei. (John Fowles)

miercuri, 22 iulie 2015

Atracția față de oameni și ipocrizia frumos împachetată sub poezia fidelității și respectului față de partener

E de-a dreptul poetic, emoționant chiar. Când discutăm despre relația noastră, ne luăm o mină serioasă și furnizăm din plin celui cu care discutăm un discurs înduioșător despre cât de important este penru noi partenerul și cum fidelitatea ar trebui să troneze în relație, luată ca valoare în sine, indubitabilă și axiomatică, venită din respectul față de celălalt. 
Nu cred că are sens să mai spun că e mirific să vorbim în teorii plastice, care sună frumos, dar care contravin tuturor acțiunilor pe care le întreprindem în viața noastră.
Nu ni se pare absolut deloc suspect faptul că avem atracții față de diferite persoane de-alungul vieții, ci dimpotrivă, îl resimțim ca un lucru firesc, care decurge natural în viața noastră. Dar senzorul firescului, cu care toți am fost echipați de la mama natură, începe să dea rateuri lamentabile în momentul în care intră un om în viața noastră; un OM de care suntem atrași și pe care în momentul in care decidem “oficial” că avem o relație cu el/ea vrem să îl convertim - ca niște misionari fanatici, dar aparent bine intenționați, într-un program de lagăr de concentrare sub amenințarea gardului cu spini al abandonului în cazul în care nu se execută la a ne respecta (reciproc) și la a fi fidel/ă.
Persoana în cauză este obligată la înscrierea (aparent voluntară și benevolă), precum și urmarea unui program de metamorfoză completă, în care nu ar mai trebui să aibă ochi pentru nimeni alta/altul, decât pentru tine.
Observați marea contradicție între un lucru care ni se pare de ordinea zilei, faptul că avem atracții diverse în viață și ne dorim să cunoaștem tot felul de oameni și cum după ce intri în programul de reabilitare denumit “Relație” , tu nu ar mai trebui să fii același om care ai fost până atunci, care simte firesc tot felul de lucruri față de multe persoane din viața sa sau față de cele pe care urmează să le întâlnească.


vineri, 24 mai 2013

Frumusetea e o întreagă poveste...Muritoare. Machiajul si mirajul frumuseţii.


Nu mai visez la nici o forma de infrumusetare. Simt ca m-a instrainat atat de mult de la ceea ce sunt de fapt, incat toata preocuparea mea pentru forma mi se pare acum inutila.  De ce ma preocupa atat de mult felul in care arat? Pentru ca imi fac calcule in termeni de profit si pierdere. Vreau sa atrag  sub iluzia formei parteneri sau potentiali admiratori pentru a imi hrani egoul cu ceea ce ii lipseste : pretuirea de sine. Abil ascuns sub pretextul ca faptul ca te machiezi denota o grija fata de tine, accentul acesta pus pe infatisare ma indeparteaza de la a stabili conexiuni cu ceilalti de pe fondul a ceea ce sunt, si nu ceea ce exprim prin aspect.

Fiind o femeie frumoasa, dar to timpul nesigura pe mine, am cautat mereu sa imi gasesc siguranta in ce primeam de la ceilalti. Cersesc atentie incontinuu prin faptul ca sunt obsedata ca in fiecare moment sa fiu pusa la punct si aranjata, sa nu cumva sa nu fiu data cu rimel cand merg la magazinul de la scara blocului, pentru ca cine stie ce imi va rezerva viata acolo, si poate mai primesc o validare care sa imi gadile sentimentul de importanta; pentru ca eu de fapt nu sunt importanta pentru mine. Vazand de la o varsta frageda ca ceilalti apreciaza sau sunt invidiosi pe aspectul meu, am simtit ca acolo e un teren fertil unde sa imi expun jocurile de (falsa evident) putere. Prin impactul pe care il am asupra oamenilor dat de prestanta aspectului, cred ca ii pot controla, si ma maguleste cand le vad barbatilor privirea tampa si fascinata.
Fiind o fata care s-a dezvoltat fizic – ca in alt fel sunt la ani lumina distanta – de foarte devreme, in adolescenta am ajuns sa intru usor in gratiile barbatilor si sa prezint un interes. Nu unul veritabil, ce-i drept. Treptat, prin feedback-ul primit de la ei, mai adaugam o presiune pe mine de a fi in vreun fel. Fie ca era un comentariu legat de cum stau sanii mei, si ca trebuie imbunatatiti, fie legat de faptul ca arat bine in tocuri ( si asa au ajuns sa fie marca mea ), legata de machiaj, de culoarea parului – ca sunt o bruneta pasionala (ha ha) si alte cele. Toate aceste momente scurte au creat in mine o dramatica preocupare spre a imi mentine in permanent o masca, de a fi intr-un numit fel si de a da usor in perfectionisme, ca nu e indeajuns si mereu e loc de mai bine. Am avut eu vreodata vreo satisfactie din validarile pe care le-am primit pe aceasta filiera? Da. De moment. Imediat rosesc, zambesc copilareste si toata ma topesc prinsa fiind in momentul respectiv. Dar in afara de asta, absolut nimic, pentru ca nu exista nici o satisfactie reala acolo. De ce? Pentru ca falsul bine de moment, aduce cu sine si mai multa presiune pe care o pui pe tine. Imi ziceam , ma bucur ca ma apreciezi, deci trebuie sa mentin starea aceasta, imi doresc neaparat sa ma apreciezi, pentru ca fara asta, eu sunt nimic. De ce sunt nimic? Pentru ca nu ma apreciez eu pe mine, nu ma plac asa cum sunt eu, simpla, fara impopotonari. E un cerc vicios, si interminabil (fiind cerc), pentru ca acest mecanism se repeta la modul cotidian, un ceas care ticaie fara oprire, nu iti da nici o secunda de liniste si lasare in pace.


Eu nu ma simt bine in pielea mea, asa ca aleg prin ceea ce exprim la nivelul formei sa arat ca ma simt bine, si asta imi creeaza o atitudine de superioritate, simtindu-ma bine stiind ca fraierii acestia nu s-au prins de marele gol interior din mine. Pe cei care mi-au remarcat comportamentul respectiv legat de preocuparea mea pentru a fi cumva, i-am taxat rapid, pueril si cu ciuda. Atunci vine poezia aceea laitmotiv: “Eu nu ma machiez pentru cineva anume. Eu ma machiez pentru mine, pentru ca asta ma face sa ma simt bine.” E un argument slab, care nu are nici o validitate, de la prima rostire. De ce? Pentru ca ipocrizia e mereu atat de la vedere, la fel ca si orice gest de disperare, incat realizez acum cat suntem de imaturi cand mergem pe filiera ei. Daca m-as aranja pentru ca ma simt eu bine facand asta, as face-o si in contextele in care sunt acasa, relaxata si singura, atunci cand nu am nici o problema ca mi s-a intins rimelul din noaptea precedenta, ca am parul nespalat si miros a transpiratie si ma besesc fara incetare. M-as machia si atunci daca asta imi place sa fac, si ar fi un lucru ce imi da satisfactie. De ce nu o fac atunci? Pentru ca nu intra nimeni in campul meu vizual. In momentul acela de singuratate fizica ma mai las in pace pret de cateva clipe, nu prea mai sta masca, se cam prelinge de pe fata si de pe suflet, iar in momentele alea ma gandesc poate ce abil i-am prostit eu pe ceilalti. Si se reface planul de batalie. Sa perpetuez acel comportament, in loc sa il innabus.
  
Simt nevoia de a fi foarte mica acum. Invat sa ma reobisnuiesc cu mine, o Harieta fara ajustari prin machiaj, care sa se debaraseze de atitudinea superioara pe care o are atunci cand vede invidia din ochii femeilor si falsa atractie la nivel de forma din partea barbatilor. Orice infrumusetare mi se pare in plus, ba chiar daunatoare, pentru ca strica din minunatia existentei tale naturale, prin simplul fapt de a fi.

Suntem niste marionete care incontinuu lucreaza la ceea ce infatiseaza altora, dar se infricoseaza cand vad ceea ce se ascunde in ele. Intram in interactiuni in care povestim despre cum sa facem sa aratam mai bine, citim articole despre tehnici de a ne mentine tineretea si vitalitatea, ne infometam ca sa intram in tiparele sociale a unei bunaciuni de femeie, punem masti peste masti de machiaj real si de machiaj ce ascunde imperfectiunile starilor noastre. Imperfectiunea aceea e minunata si infinit de frumoasa oricum, dar eu nu vad asta. Imperfectiunea data de faptul ca sunt cu garda jos in anumite momente, ca nu sunt mereu puternica, ca nu sunt tot timpul aranjata, ca sunt vulnerabila. S-a creat o intreaga industrie care ne ghideaza felul in care sa fim si sa aratam. De ce as face eu asta, de ce continuu sa intru in acest joc? O fac pentru mine? Nu. O fac pentru a fi dorita. Simt ca nefacand asta, mi-as pierde multe validari, si nu m-ar mai aprecia nimeni, pentru ca oricum, barbatii asta cauta: o femeie care sa arate bine, sa fie inteligenta, libera si zambitoare. Ce inseamna asta? Un trofeu. Pentru a isi bifa la randul lor propriul egou insetat de confirmari. Cine poate schimba situatia? Eu. Fiecare eu. Adica noi toti, separat. Prin faptul ca redescopar treptat ceea ce sunt, reinvat sa fiu eu in pielea mea, fara machiaj, fara a fi o cersetoare cu suflet gol. M-am simtit nesigura la inceput, dar treptat simt cum naturaletea de a fi in regula cu mine fara a imbunatati ceva la mine, imi da un soi de liniste care ma imbraca frumos.  Si sunt frumoasa cand sunt urata.

joi, 18 octombrie 2012

Femeia...(între sexualitate liberă și bariere sociale]


In dimineata aceasta, am primit un telefon de la bunica mea care vroia sa imi dea un sfat legat de manifestarea mea in public. Ea considera ca nu este un gest frumos sa te saruti in public, si ca eu facand asta, urmez un tipar si ma inscriu in "aceeasi categorie cu multe alte persoane", pe care ea le-a condamnat in trecut cand le-a vazut facand asta. Evident ca nu m-am putut abtine sa nu ii explic de unde provine frustrarea ei, lucru pe care ea l-a perceput ca fiind un atac personal la adresa ei. I-am explicat ca in momentul de fata orice actiune a mea vine dintr-o manifestare deschisa a unei stari interioare si nu are nici o legatura cu faptul ca vrei sa te saruti in public cu iubitul tau pentru ca asa face toata lumea. Nu pot sa inteleg de ce ne-am reprima un comportament natural, pe care simti ca vrei sa il faci, doar ca sa nu iti lezezi imaginea ta sociala, care nu te incalzeste cu nimic, pentru ca doar te impinge sa porti o masca ce nu te reprezinta, ci reprezinta o entitate creata care nu iti apartine, si care doar ar actiona in conformitate cu normele sociale. Totodata, ii inteleg frustrarea, care provine doar dintr-o sexualitate ne-exprimata si pe care nu si-a inteles-o. Ea percepe orice semn de sensibilitate ca o slabiciune si nu si-a aratat niciodata sentimentele reale in manifestari fizice fata de copiii sai sau fata de mine ca nepoata, pentru ca sa nu cultive in copil un sentiment ca ar fi mai special decat altii sau sa devina egoist.
In acelasi timp, spunand ca sarutul este un act de intimitate”, incadreaza toata frumoasa interactiune (cu tenta sexuala) dintre doua persoane, intr-o cusca, pe care o restrange si stie ca trebuie sa o tina separata de lumea exterioara- pentru ca ea a fost crescuta intr-un mediu social in care asta s-a promovat, si a preluat aceasta valoare ca fiind una proprie, dar cu care realmente, daca ar sapa mai adanc in interior, nu se identifica. In momente de acest gen apreciez la mine ca nu am preluat toate inocularile venite din jurul unor persoane apropiate – care imi vor binele, dar care il centreaza gresit- despre cum sa fiu si despre cine sunt, iar in relatiile mele cu barbatii m-am manifestat pe o filiera naturala, a firescului, pe care nu am stat niciodata sa o analizez. In aceeasi categorie intra si sintagmele pe care le mai aud de la cunostiinte, ca „nu trebuie sa ii arati unui barbat ca tii la el, sau sa ii spui ca il iubesti, sa te arati prea interesata”. Cu ce scop? Ar fi doar o batalie castigata pentru un orgoliu care apartine unui joc al mintii, in care stii ca daca faci pe interesanta, devii mai misterioasa, si asa nu risti ca barbatul sa isi piarda cat mai repede interesul fata de tine. Multi oameni nu sunt constienti de raul pe care si-l fac promovand un astfel de comportament, pentru ca nu duce decat la relatii de carton, interactiuni de carton si frustrari pe care si le cultiva fiecare in parte, le acumuleaza in interior, iar cand se elibereaza supapa, ies la iveala prin crize de plans, atacuri de panica, isterie sau alte comportamente ce tradeaza consumul interior de pana atunci.
Interactiunile reale intre oameni au loc numai pe terenul fertil al sinceritatii, in care fiecare nu vine decat cu ceea ce este, si fiecare este ceea ce este, gol si dezgolit de briz-brizurile create de minte, in care este vulnerabil, dar puternic tocmai prin vulnerabilitate. Noi ca oameni, avem undeva in adancurile noastre un simt al lucrurilor autentice, cu toate ca adevarul pana in momentul in care isi castiga batalia cu ego-ul nostru si cu orgoliul, va fi cat se poate de mult mascat de minte prin tot felul de comportamente de „coping”: negare vehementa, credinta ca cineva ne doreste raul, neincrederea in bunele intentii ale unor persoane care si-au asumat ce sunt, amanare a confruntarii etc. Mintea isi va gasi mereu o portita de scapare pentru a incepe sa ne controleze, de aceea este imperios necesar sa simtim cand incepem sa alunecam pe panta neincrederii in ceea ce provine din simtire. 
Asadar, cu toate ca tot ceea ce se promoveaza la nivel social despre cum sa avem relatii de calitate, cum sa mentinem focul pasiunii viu si sa evitam plictisul este contrar a ceea ce afirm eu acum, indemn toate femeile ca in orice interactiune cu un barbat sa se lase sa pluteasca pe fiecare moment; daca vrea sa il sarute intr-o izbucnire de mare dorinta, SA O FACA, daca doreste sa ii spuna ca apreciaza prezenta lui sau orice altceva, SA O FACA, pentru ca barbatii adevarati vor aprecia mereu acest lucru. In situatii de acest gen nu se mai pune problema ca te afli intr-un joc de putere, in care el ajunge sa te domine, doar pentru ca tu ca femeie, ai fost vulnerabila in acel moment si ai facut ceea ce ai simtit ca vine din tine. 
Nu devenim in nici un caz inferiori, pentru ca actionam dupa cum simtim, si nu dupa cum inghitim pastila de la societate ca ar trebui sa simtim. Este foarte adevarat ca unii barbati, care inca nu se inteleg pe ei, profita de situatiile de acest gen, in care femeile isi arata atasamentul fata de ei, pentru a putea manipula printr-o afisare a unui dezinteres, pentru ca stiu ca astfel devin si mai interesanti. Acest lucru nu trebuie insa sa va descurajeze  in a fi o femeie care se manifesta prin expresia unui lucru ce vine dintr-o sfera a abisalului interior. Genul acesta de situatii ne ajuta sa facem distinctia intre barbatii adevarati (nu stiu cum altfel sa ii numesc, dar nu adjectivul este relevant,- le-as spune mai degraba Barbatii/Barbatul, cu majuscule) si cei care inca mai sunt prizonierii temerilor lor, a neintelegerii sensibilitatii lor etc. In scurt timp vor intelege si aceia carora le place sa se joace cu starea de interes a femeii, faptul ca, castigul real se petrece in momentul in care nu exista nici o miza, iar asta duce la relatii sanatoase.
 Jocul acesta de-a soarecele si pisica, pe langa gadilarea orgoliului, nu face decat sa nasca si sa prelungeasca nemultumiri de toate partile. Barbatii vor spune..”m-am plictisit sa tot fac asta, as vrea si eu sa am o femeie adevarata, sa pot sa o iubesc etc.”, dar pentru asta trebuie sa te iubesti pe tine insuti, sa iti iubesti vulnerabilitatea in anumite momente, sa iti iubesti faptul ca ai anumite limite, si sa iti accepti libertatea…a ta si a altora. E prea fragil cuvantul „iubire” ca sa ne jucam zilnic cu el si doar sa il patam printr-o aruncare pe buze, in momentul in care arata doar multumirea pe care o ai fata de tine, ca tu iubesti, si asta te face sa te simti foarte puternic si tare in parcare.
 Decat sa ajungem in situatia in care sa incepem sa analizam daca iubim sau nu, sau sa cochetam cu cuvinte mari ce incita la o pretiozitate, mai bine lasam ca in orice intalnire cu un barbat, sa se contureze lucrurile de la sine, sa nu tesem expectatii pe o panza in care nu proiectam barbatul de langa noi, ci ceea ce am dori noi sa fie. Daca iti place un barbat, simti ca te relaxeaza compania lui, ca iti trezeste femeia ce pulseaza in tine, fii cu el in acel momente, soarbe clipa ca si cum ar fi ultima picatura de apa in timpuri de seceta, mergi pe starea aceea, fie ca e vorba de un sarut sau de sex, fie ca e la prima sau a 280-a intalnire. Respectarea unui tipar sau a unei logici in urmarea unui ritual care este considerat firesc de societate, dar de care interiorul tau spune ca nu, nu ne aduce nici un beneficiu real. 

Scenariul clasic al ritualului dupa normele sociale, dupa spusele mancatorilor de seminte de la coltul blocului sau a batranelor care isi intorc capul dupa fiecare trecator: prima intalnire, incepem sa ne luam de mana, ajungem poate sa ne sarutam, daca suntem mai curajosi- ca altfel nu avem puterea de a accepta un refuz- ne dorim foarte mult, dar ne temperam pornirile, pentru ca ar fi prea de tot, daca eu ca femeie as vrea sa fii acum in mine, sa te imping mai tare, si sa te tin strans intre picioarele mele care se incolacesc pe corpul tau cald…ar fi de condamnat pentru ca m-ai clasifica drept o curva…asa ca mai bine respect ceea ce stiu ca trebuie, si astept sa ne „cunoastem mai bine”, inca vreo 4 luni, in care te tin pe tine ca barbat sa te masturbezi zilnic sau sa te culci cu altele, care sunt mai deschise, doar pentru ca eu nu am curajul sa fiu ceea ce sunt si sa te vreau, doar pentru a nu parea curva. In acest ritm, picatura cu picatura se acumuleaza ofuri si frustrari, care mai tarziu in cazurile cele mai nefericite, au consecinte dezastruoase. 
In momentul de fata, eu ca si femeie simt nevoia de a da mai departe bucuria ce ma inunda de fiecare data cand ma bucur de un moment autentic cu un barbat, pentru ca ma simt atat de conectata la el, incat ma desprind complet de exterior. Genul acesta de clipe le doresc fiecarei femei, pentru ca ilustreaza starea de prezenta, si acel camp pe care zburzi liber, despovarat de orice element din afara, care iti poate disturba binele acelei clipe magice. 

duminică, 12 august 2012

Fidelitatea. O Fata Morgana in deşertul relaţiilor de carton

Fidelitate. Infidelitate. Pisica alba. Pisica neagra.



Singurul lucru care ne apartine e propria viata. In rest nimeni si nimic nu e al nostru. Cand simti asta, lucrurile incep sa se normalizeze si suntem rasplatiti de viata prin oamenii si intamplarile frumoase care ne ies in cale.

Cu toate ca urasc in general duminicile, cand vad oameni atat de molesiti incuiati in case, cu expresia unui mare consum interior, sau incuiati la slujbele (bisericesti) la care fac act de prezenta...(divina sau nu), se pare ca imi priesc admirabil la scris sau la aceste exercitii de sinceritate cu mine. Mai ales cand la duminica se adauga si o vreme ploioasa si schimbatoare, numai buna pentru a mai depana lucruri din sertarul cu ceea ce iese din femeia ce zace in mine.

Acum ceva timp am facut cateva valuri pe adoratul nostru site de socializare Facebook, painea noastra de toate zilele, din care ne hranim patrunzand prin postari si poze, faramite de ganduri, in vietile, sufletele, mintile altora. Statusul meu de atunci era centrat pe ideea fidelitatii. Pornisem de la un citat din cartea Simonei Catrina, "Codul nebunelor maniere", pe care il retinusem cu cativa ani in urma, pentru ca imi deschidea un orizont propice pentru dezbatere.

”Cei care spun că adulterinii sunt stresaţi nu i-au cunoscut pe cei care s-au chinuit toată viaţa să fie fideli - şi, din păcate pentru ei, au reușit.” (Simona Catrina)...Mai afirmă totodată că ”Fidelitatea te ajută să mori linișit.” Eu aș zice că infidelitatea te ajută să mori liniştit. E în orice caz, un cuvant dur, pentru că e un concept artificial, inventat de societate, concept care ţi-a fost inoculat la nivel social, încat să iţi creeze iluzia că e parte din tine. Nu are absolut nici o legătură cu ceea ce suntem şi simţim noi în mod real. Debarasaţi-vă repede de el!

Da. Infidelitatea te ajuta sa mori linistit.

Ani la rand, in zilele in care simteam ca iubesc pana la refuz si neconditionat (fiind realmente o infatuare tipic adolescentina) m-am confruntat in interiorul meu in batalia dintre Harieta care are perceptia asupra lucrurilor care rulau in peisaj si ceea ce isi spunea ea despre acele lucruri si ce interpretam din ele, sau mai degraba felul in care mintea mea le codifica.

Totul incepe cu un scenariu clasic de "A fost odata ca niciodata..." o adolescenta care visa la iubiri mari, plenare, la acele intelegeri dintr-o privire,la juraminte fierbinti si fericire imbracata in vata roz. Cu fantezii alimentate din cartile pe care le lecturam si filmele pe care le vizionam si din care preluam lucrurile care erau congruente cu schema despre iubire pe care mi-o formasem, ajunsesem sa idealizez toate interactiunile care aveau loc intre mine si baietii care imi placeau atunci.

Nu conta cum sunt ei de fapt, interesul meu se centra pe cum imi imaginam ca sunt. Iar asta si pentru ca de de multe ori nici nu am avut ocazia unui contact direct cu ei, din sfiala si pudicitatea unei virgine care isi compromite sansele si care stie ca ritualul social e sa astepti sa fi remarcata de Zburator, sa faca el primul pas, ori altfel sa taci pe vecie, continuand sa visezi in lumea ta la relatia cu el si povestea de iubire pe care deja ai schitat-o in tine.

De ce nu facem noi oare femeile primul pas? Din frica. Frica aceea care traduce faptul ca prin confruntarea cu realitatea, ceea ce este el, barbatul, nu coincide cu ceea ce credem ca este.

Prin asta aduc un imbold spre o reconectare la femeia care zace in tine, pentru a nu se mai cenzura vreodata in a exprima ceea ce doreste intr-un moment. Renuntand la batalia orgoliului, aduci in tine o liniste enorma si nu te mai pui in calea vietii.

Cu toate acestea, subiectul conversatiei de astazi cu mine e traseul pe care eu l-am parcurs fata de conceptul de fidelitate/infidelitate de-alungul timpului. Revenim la firul epic ce ne duce in timpul adolescentei mele....Faptul ca imi era interzisa o relatie cu un baiat de catre ai mei, pana la implinirea varstei de 18 ani (suna ca o sentinta judecatoareasca mai degraba, sub pretextul unei mai bune cunostiinte a ceea ce este bine pentru tine in relatia parinte-copil) facea mult mai incitanta aceasta dorinta, care s-a si materializat in ziua in care mi-am pierdut virginitatea si am inceput sa descopar lumea, sa ies din cusca drumului acasa-scoala si retur.


In acea "relatie" care m-a aruncat intr-o dependenta obsesiva de primul barbat pe care l-am avut, am experimentat pentru prima data ideea de gelozie, in mod puternic, si am inceput sa imi pun problema fidelitatii. Consideram ca femeile inseala in momentul in care resimt lipsa a ceva sau nu mai primesc suficienta atentie, cautand acel element in bratele altui barbat. Si cu toate acestea, viata ne invata ca acesta nu e singurul mod in care cad zarurile.


De ce inselam? Nu stiu. Cert este ca o facem. E in natura noastra atat de femei, cat si de barbati, sa nu fim monogami, sa raspundem la impulsurile afinitatilor din noi. Problema e modul in care un act frumos de unire a doua trupuri, in orice conditii, devine condamnat de societate, si termenul impovarat de o conotatie negativa si reprobare, intr-o lume a promovarii unor principii de corectitudine, care suna frumos in fapt, dar nu au nici o legatura cu realitatea.

Barbatii sunt primii in bataia focului in a fi invinovatiti, pentru ca de cele mai multe ori, spre deosebire de noi, iau aceste lucruri mult mai usor, relaxat, natural, lasandu-le sa intre in firescul lor. Ar fi minunat daca si noi femeile ne-am regasi toate in aceasta situatie. Ne-ar salva de multe depresii, auto-blamari, sentimentul de a fi tradate si flagelarea propriei vieti.

Societatea a construit lucrurile in asa fel incat sa fie sadita in noi samanta ideii de apartenenta. De ce apartenenta vorbesc? De toate naturile. De faptul ca ni se inoculeaza ideea ca avem in noi nevoia de a nu fi singuri, de a sti ca facem parte dintr-o familie, grup social, institutie sau orice alta forma de afiliere, printre care si nevoia unui partener.

Gandul ca ne-am nascut singuri si murim singuri ne da fiori. Incercam sa il inlaturam pe cat posibil prin mecansimele de afiliere. Dar e unica realitate cu care traim, unica garantie in aceasta viata.

Nu avem nevoie de promisiuni desarte, fara valoare, menite doar sa ne aduca validari asupra propriei persoane si sigurante suplimentare. Tocmai de aceea institutia casatoriei si orice alta forma de oficializare a unei "relatii" mi se pare nula, pentru ca tradeaza frica de a fi singuri, singuri inclusiv cu noi insine (pentru a nu scoate demonii ce zac in noi), dorinta de a nu fi abandonati si cea de exclusivitate. Dragostea partenerului nostru si atentia pe care ne-o acorda sunt astfel puse in joc. Miza e mare, nu ne putem permite sa pierdem...aici vorbeste egoismul nostru, si ipocrizia care rezida in multe din relatiile pe care le-am observat.
Ce fac femeile in momentul in care simt ca au calcat pe un teren nesigur, ca acel pamant incepe sa se cutremure si urmeaza impactul cu cruda realitate care le obliga la o revenire in momentul prezent in comparatie cu o idealizare a relatiei? Incep sa faca schimbari, de regula de ordin fizic, schimbari legate doar de forma, si nu de fond. Simt ca poate nu mai sunt asa frumoase, ca poate s-au ingrasat, ca trebuie sa mentina stacheta sus pentru a fi dorite, pana nu vin alte pradatoare cotropitoare sa le puna mana pe iubit si sa strice sentimentele investite, dedicarea, timpul petrecut impreuna..



In primul rand faptul ca tu il percepi pe EL ca pe un bun, chiar daca nu recunosti , sau poate nu sesizezi, si faci calcule in termeni de pierderi si profit (teoria alegerii rationale) nu arata decat cat de putin valorizezi omul de langa tine ( mai degraba prostul de langa tine, caruia la fel de bine ii poti scuipa in cap) , ca relatia ta mirifica, cu care te falesti de ochii lumii nu e decat o gluma ieftina. De obicei in necunostiinta de cauza, ca sa nu il numesc trai in inconstienta si superficialitate, lucru de altfel scuzabil, ignoram aceste aspecte. Cautam solutia in lucruri exterioare, facand schimbari. E perioada dietelor, abonamentelor la sala si coafor, a cumparaturilor de haine si lenjerie sexi. Drumul superficialitatii ne va garanta o lipsa totala a intelegerii celuilalt.

Cu ce ne ajuta toate aceste schimbari? Cu nimic. Inevitabilul se va produce, mai devreme sau mai tarziu. Ne vom confrunta cu infidelitatea. Iar daca nu se va produce fizic, cu siguranta ruleaza in mintea barbatului sau a femeii in cauza. Daca ne laudam victorioase, asteptand lauri si aclamatii sociale pentru faptul ca suntem serioase si nu inselam, ar trebui doar sa fim putin mai atente la actiunile noastre cotidiene si la cele din mintea noastra. Nu vi s-a intamplat sa mustiti de dorinta unui zambet primit de la instructorul de yoga sau a unui flirt cu colegul de serviciu? Situatii de acest fel sunt infinite. Aceasta nu face decat sa dovedeasca normalitatea actului, normalitatea faptului de a dori si alti barbati in patul si viata noastra, chiar daca suntem sau nu constiente de acest lucru.

Infidelitatea nu e daunatoare. Dimpotriva. Ne elibereaza. Ne elibereaza de toate reprimarile adiacente a unor acte firesti. E suficient sa observam comportamentul animalelor pentru a vedea cat de naturale sunt aceste lucruri pentru ele. Acum o sa aruncati cu pietre si o sa imi spuneti ca noi nu suntem animale, suntem superiori lor, avem ratiune si trebuie sa ne temperam instinctele. Am auzit si aceasta replica in diferite situatii, ultima data de la o femeie care imi e deosebit de draga si pentru care am o mare compasiune. Cu toate acestea, in sistemul in care gravitez eu, este fals. Nu vreau sa incerc sa promovez aceste valori ca adevaruri general valide, sunt concluzii la care am ajuns observandu-mi fin comportamentele de-alungul anilor, intuiind ca aceste lucruri asteapta sa fie revelate in oricare din noi.

Cum putem avea insa "relatii" sanatoase? Nu sunt decat un martor direct al experientei proprii. Exista mai multe etape de incercare pentru noi, intr-un drum anevoios in care incercam sa ne reconectam la noi, iar totul depinde de cat suntem de ancorate in mental si ne bazam pe validarile existente in mintea noastra.

Povestea mea suna asa: Am fost geloasa si inselata. Unele poate nu recunoastem pentru a nu parea vulnerabile si a nu ne arata slabiciunile. Dar slabiciunile intregesc ceea ce suntem, nu e nimic in neregula sa le avem. Cand stim ca sunt acolo, e primul pas pe care il facem pe drumul constientei.

Dupa ce am fost inselata, am inceput sa fac schimbari la mine, crezand ca trebuie sa fiu mai frumoasa, mai desteapta, mai orginala pentru a deveni o femme fatale. Mi-am pus si eu clasica intrebare: "Ce are EA in plus fata de mine?" In situatiile de acest gen nu exista loc pentru calcule ce implica plusuri si minusuri, nu sunt ecuatii ale vietii si relatiilor, ci e carne bruta, aici suntem noi ca oameni.

Nu e vorba ca cealalta femeie ar poseda un lucru care sa ne surclaseze, ci pur si simplu este diferita in natura ei. Iar in aceasta lume e nevoie de toti, diferiti si unici in felul nostru.

Relatiile, legaturile, interactiunile sau cum vreti sa le numiti- cu un barbat nu le invalideaza in nici un fel pe cele pe care le avem cu altul. In aceasta lume minunata ne bucuram de unicitatea fiecarui moment prezent, petrecut cu oricine, tocmai de aceea comparatiile sunt nejustificate.



De ce intervine plictisul in relatii, sentimentul de plafonare si senzatia ca intram in obisnuinta? Pentru ca traim cu gandul ca persoana aceea ne apartine. Sentimentul posesiei e unul deosebit de periculos, prin faptul ca din acel moment acea persoana devine neinteresanta pentru noi. E la fel ca o jucarie pe care ne-am dorit-o enorm, dupa care am asteptat luni intregi, pe care prin bunavointa buzunarului parintilor ajungem sa o avem. Iar emotia primirii paleste rapid. Nu mai e la fel dupa ce o posedam. Credem ca o stim pe toate partile, am explorat-o de atatea ori...Zilele trec, ne jucam din cand in cand cu ea cand ni se face chef, dar stiind ca e mereu disponibila, printre raftul cu alte jucarii, devine neinteresanta.

Cand simtim ca nimeni si nimic nu ne apartine cu adevarat, incepem sa prindem gustul unor interactiuni veritabile. Atunci fiecare moment petrecut cu o persoana e incitant si incarcat de noutate. Nefiind al nostru si bucurandu-se de libertate,il lasam sa fie ceea ce este, ceea ce a fost mereu. Nu noi acordam aceasta libertate barbatului, asa ca a ne acorda credit pentru acest lucru e o ipocrizie; aceasta libertate vine in virtutea faptului ca existam.

Incetam in a-l mai pune pe un piedestal, atribuindu-i roluri pe care ne dorim sa le aiba, ci pur si simplu il admiram in toata splendoarea si imperfectiunea lui....care de altfel este atat de tentanta.

Fiti si voi pasari ce se odihnesc pret de cateva clipe sub aripile alteia, explorand apoi alte zari, lasandu-va purtati de ceea ce va aduce fiecare moment, fara a proiecta nimic in viitor. Viitorul nu exista. Decat noi, acum.











joi, 12 iulie 2012

Prizoniera cuvintelor...drumul spre pierzanie

"Întotdeauna şi-a dorit cuvintele, le iubea, crescuse printre ele. Cuvintele îi dădeau claritate, îi ofereau o logică, un tipar. Pe când eu simţeam că vorbele îndoaie emoţiile ca pe nişte nuiele înmuiate în apă." Michael Ondaatje - Pacientul englez

Cuvintele sunt doar o hrana pentru minte. Le-am cautat si eu atat de multa vreme, in ceasuri tarzii de disperare, in care nu ma mai suportam pe mine, in care simteam ca ma spulber sub povara atator idei confuze pe care le aveam fata de ceea ce CREDEAM ca simt,  in momente in care ma vedeam pierduta, coplesita, obosita de atata lupta interioara...ma agatam de cuvinte si imi alimentam prin intermediul lor starile pe care le aveam, uitand de faptul ca intuitia imi spunea altceva.

Ma consolam cu gandul unui ”Te iubesc” rostit asa in soapta, cautand totodata cu o disperare viscerala prin arhivele de conversatii, prin scrisori, mesaje, cuvinte care mi-au fost adresate si care imi gadilau frumos orgoliul de femeie dorita. Credeam ca prin ele as fi fericita, minimalizand in fapt toate starile ce veneau din partea lui cand ne aflam unul in fata celuilalt.

Mintea iubeste cuvintele. Mintea e asemenea unui profesor rigid, care isi organizeaza cursurile din timp, care stie ce dezbate in fiecare moment. Mintii ii place sa fie organizata, sa descifreze tot, si sa arhiveze in fapt stari in care ai fost purtata pe alte taramuri, pentru a putea sa le accesezi mai tarziu, tot mental, sa faci comparatia cu starea actuala. Asa ajung sa se dezvolte clivaje puternice. Asta ne duce de foarte multe ori pe noi femeile in situatia in care ne intrebam:” De ce nu mai pot fi la fel lucrurile cum erau?”, proiectandu-ne in momente frumoase din trecut si rupandu-ne complet de clipa prezenta care e atat de minunata, suculenta si darnica in esenta ei...atunci cand o lasam sa fie.

 Daca lasi mintii sa isi faca de cap, creezi un mediu propice pentru a-ti alimenta tot felul de temeri. Astfel esti in permanenta framantat si nelinistit in slabiciunile tale. Mintea e cea care proiecteaza o imagine ideala a barbatului cu care traiesti acele momente, e cea care genereaza scenarii de viitor in care tu traiesti cu el simplu si frumos, mana in mana, inconjurati de baloane si confetii intr-un cadru idilic, in care el e doar al tau...al tau...Pentru ca numai al tau trebuie sa fie, nu? Altfel e porc si neserios, afemeiat sau aventurier. El trebuie sa se desprinda complet de viata si de fiinta lui, sa traiasca in tine si pentru tine, cu tine. Complet gresit.

Baloanele acelea sunt doar baloane de sapun, care se sparg imediat ce ne lovim de realitate si mai mult...se sparg imediat cum intra o raza de lumina sub forma unor trairi, si nu a unor constientizari ale mintii. De ce sa ne pierdem timpul gandindu-ne la ce viitor am putea avea cu frumosul print si sa ratam complet momentul prezent? Nu exista nimic palpabil in viitorul acela proiectat, pentru ca timpul nu exista.

Timpul e creat de minte, cea vesnic organizata ca o eleva silitoare ce isi face temele mereu la timp, e creat de societate prin tot sistemul pe care il propune si in care incearca sa ne angreneze intr-un etern somn dulce si lenes al inconstientei. Timpul...un concept ambiguu si inselator, in a carui capcana poti cadea usor. Astfel ajungi sa iti faci planuri, despre cum iti vei duce tu ”fericita” viata ta monotona de familie, despre cum vei avansa in cariera si vei fi Cineva. Ca doar asta e si scopul vietii tale, nu? Sa te afirmi ca statut social, sa nu fi uitat, sa ramai angrenat in posteritate.

La ce folos toate acestea, daca tu te regasesti intr-o permanenta stare de torment interior, de dileme nerezolvate, inghitindu-ti zilnic portia ta de hapuri pe care ti le vinde societatea  si altii care se cred mai superiori si invatati, toate acestea in timp ce iti planifici cum te vei transforma tu ca sa le arati tuturor care te-au ranit cat de nepasatoare esti, cat de puternica si inabordabila esti, sa arati lumii ca esti o femeie de succes auto-suficienta.


Succesul, timpul, posesiunile, fidelitatea, orgoliile, relatiile ...sunt toate niste concepte, nu iti apartin tie. Sunt niste simple variabile cu care opereaza mintea pentru a te incatusa intr-un sistem deficitar.
Toate raspunsurile se afla in tine. Nu ai nevoie de falsi maestrii spirituali, de prieteni care isi dau cu presupusul, de medici care iti vara pe gat pastile pentru depresie sau alte boli pe care tot ei ti le creeaza in minte, de post-its lipite pe frigider cu fraze si cuvinte mari prin care sa te accepti, de laitmotive pe care sa ti le repeti in oglinda (”Ma simt bine cu mine”).

Toate uneltele si resursele se regasesc in noi. Un toolkit pe care il avem atasat in adancurile fiintei noastre. E suficient sa acordam o pauza mintii si sa ne bazam pe simtire. Pe simtirea din fiecare moment prezent. Ea e cea care ne arata calea din fiecare unic moment. Nici nu trebuie sa stim calea, pentru ca ne poarta de la sine. Suntem ceea ce suntem, nu ce trebuie sa fim.

Nu cauta niciodata cuvintele in relationarea cu barbatii. Te pot duce doar pe o pista gresita in care te imaginezi zeita in regatul tau de gheata si foc, dar esti doar o copila pierduta emotionata la auzul unor vorbe. Privirea, gesturile, momentele cu el sunt ceea ce trebuie sa ai si de care sa te bucuri, fara a atasa in ele speranta viitorului si fara a privi prin consolare in trecut.

Cand suntem foarte dorite de barbati, simtim un firesc si o naturalete in toata acea clipa, incat cuvintele nu ar face decat sa interfereze un flux asa de lin si perfect in curgerea lui...Cuvintele ne-ar proiecta in mental si ar strica tot inefabilul din conexiunea dintre cele doua trupuri si suflete.


Barbatul...simte-l, iubeste-l, daruieste-te complet lui, lasa-te in voia momentului si in bratele vietii, fara nici un rest, fara nici o ezitare. Atunci vei fi extrem de pretuita de orice barbat care te simte cu adevarat. Pentru simplul fapt ca esti acolo. Nu e nimic dificil in asta, pentru ca nu exista orgolii puse in joc sau lupte de castigat pentru a nu fi vazuta in slabiciunea ta. E suficient sa fii acolo cu el. Nimic mai mult. Pentru restul, viata isi creeaza singura cursul firesc. Acolo rezida fericirea.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Esenţa urâtului


Mă gândeam într-o zi de ce se urâţesc oamenii – nişte pete diforme într-un cadru şi mai difuz. Să fie oare conformismul, resemnarea, scopurile limitate? Nu mai visăm. Suntem nişte marionete de lemn, uitate într-un colţ, date la o parte de  contactul cu peisajul tern al acestei societaţi care îţi frânge aripile. Oamenii sunt urâţi pentru că au uitat drumul care duce la conectarea cu sinele şi la comunicarea cu cel de aproape. Când iubirea nu ţi se regăseşte în suflet ajungi la fel ca unul din zeciile de mii de combinaţii de cifre ale celor din lagărele naziste.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             

luni, 3 octombrie 2011

Poveste de viata: cure de slabire haotice, fluctuatii de greutate si riscuri. Constiinta si constienta.

Mens sana in corpore sano


























"Eyes Wide Shut"


De aproximativ 2 ani sunt pasionata si interesata de nutritie. Interesul meu rezida intr-un istoric mai indepartat, al evolutiei mele din punct de vedere al masei corporale. In copilarie, eram un copil inalt si slab,cu mult peste inaltimea medie potrivita varstei. Cresterea in inaltime s-a atenuat de-alungul anilor, odata cu perioada liceului. In prezent am 1,77 m, deci nu o sa-mi realizez visul de a ajunge la 1,80 m, dar nu ma pot plange (hihi). Cu venirea pubertatii, si a inerentelor schimbari hormonale, am inceput sa ma ingras. Nu foarte mult, dar in mod gradual. In gimnaziu aveam inca o constitutie normala, dar in nici un caz nu eram slaba.

[Modul de distribuire a grasimii corporale in cazul meu este de tip ginoid (feminin) - mai exact, axata pe zona coapselor, feselor, soldurilor, zone unde este mult mai greu sa slabesti decat persoanele de tip android (masculin) a caror grasime excedentara se concentreaza in special in zona abdomenului. Avantajul in cazul meu este ca riscuri medicale nu exista, dezavantajul fiind aspectul inestetic, si posibilitatea unei acumulari de tesut adipos care este posibil sa nu dispara nici prin diete si sport, ci doar chirurgical, prin lipoaspiratie. In cazul tipului android, este mult mai usor sa piarda in greutate in zona abdomenului, dar dezavantajul principal este faptul ca grasimea acumulata in zona abdomenului poate afecta starea de sanatate, nu doar aspectul estetic.Multa lume ma intreaba cum de am talia asa de subtire si un abdomen plat. Nu e nici un secret, pur si simplu asa e constitutia mea corporala.]

Odata cu venirea liceului, am continuat clasicul comportament al romanului , care include viata sedentara, ore indelungi petrecute in fata calculatorului si un regim alimentar haotic, fara a manca la ore regulate si fara a supraveghea tipul de alimente. Primisem in 2003 primul meu computer si devoram seara, in timp ce stateam la calculator, cate o portie de paste cu smantana, branza etc. sau favoritii cartofi prajiti cu branza topita. Asa am ajuns sa ma ingras destul de mult, intr-un timp scurt - circa 6 luni. Vara anului 2004 a marcat un punct de turnura pentru mine. A fost prima data cand am constientizat aspectul meu fizic si a inceput sa ma intereseze cum arat. Am urmat pe durata intregii veri o cura drastica de slabire "dupa ureche", lucru pe care nu il recomand nimanui, consecintele in viitor fiind ireversibile.Stiu ca auziti povestea aceasta in fiecare zi, dar e o afirmatie cat se poate de adevarata.Cum am procedat: Mi-am redus consumul de alimente, mancam totusi prea multe glucide (carbohidrati) si prea putine proteine [insa atunci nu realizam asta], dar faceam bicicleta acasa cate 30 min/zi. Asa am ajuns sa slabesc, mai mult infometandu-ma, la 15 ani, aproximativ 13 kg ( de la 71,5 kg la 58 kg la o inaltime de cca 1,74-1,75 m, in 3 luni, din iunie pana in septembrie. Am fost foarte multumita, atat de mine, cat si de laudele primite de la cunostiinte si colegii de scoala. Evident ca nu am reusit sa mentin greutatea, si m-am ingrasat in timp apoi , in jur de 4 kg, dar eram inca satisfacuta si nu ma mai preocupa problema.

Doi ani mai tarziu am suferit prima mea deceptie sentimentala, fireasca de altfel la 17-18 ani, si nu am mai putut manca, cateva zile, pana au venit ai mei sa ma duca la tara ca sa imi revin si sa incetez din a-mi mai turna cenusa in cap. Atunci am slabit cateva kg in 5 zile, un alt lucru cat se poate de daunator corpului.( Nu recomand asta nimanui, dar voi explica mai multe in randurile ce urmeaza despre efectul yo-yo si consecintele unei slabiri rapide asupra organismului.) Acel eveniment a fost al doilea moment de turnura in constiinta mea si in echilibrul dintre trup si suflet. E poate momentul in care am devenit o "mica obsedata" asupra greutatii mele, defectelor corpului s.a.m.d. Cred ca milioane de adolescenti se regasesc in prezent in aceasta postura; e un lucru explicabil atat psihologic, cat si social. Poate de aceasta m-am hotarat sa scriu despre experienta prorpie, facandu-mi curaj. Presiunea de grup prin influentele sociale si modelele de frumusete promovate si in mass-media, cuvintele spuse de cunoscuti, care desi inofensive, au o influenta mare asupra unui adolescent, nevoia de a se face remarcat, de a fi diferit etc.

Revenind la firul povestirii, am inceput sa fiu mai atenta cu alimentatia, deoarece vroiam sa arat bine si pentru majoratul meu, si tot asa am inceput sa mananc mai putin. Am slabit intr-adevar, dar au existat mereu fluctuatii de greutate de-alungul timpului. Cativa ani mai tarziu, in 2009, m-am angajat la un magazin de lux unde lucram 12 ore pe zi si eram nevoita sa imi iau masa la serviciu. Cu tentatia restaurantului din apropierea magazinului, si a multitudinii de fast-foods am acumulat cateva kilograme in plus. Atunci am avut un al treilea moment de cumpana in care am hotarat ca e timpul sa iau masuri. In toamna aceluiasi an m-am mutat din Timisoara in Cluj-Napoca: schimbare de peisaj, de mentalitati, de expectatii, de aer. Am slabit in 1-2 luni cu niste pastile "miraculoase" de slabit, care imi taiau senzatia de foame, si pe care le cumparasem de la farmacie. Atunci am renuntat si la paine definitiv si la mancarea de fast-food. Ajunsesem la 57 kg si eram fericita, dar totul s-a cutremurat intr-o zi, cand imi simteam privirea incetosata si aveam senzatia ca am nisip in ochi, ma dureau ingrozitor pleoapele si eram ametita. Intr-o febra a panicii, am cautat pe internet informatii despre pastilele pe care le luasem si descperisem ca ele contineau diferite substante daunatoare sanatatii, precum sibutramina, putand creste riscul de infarct, genera aritmii s.a. M-am speriat ingrozitor si am incetat administrarea lor. Panicata insa de gandul imediatului efect yo-yo (de reingrasare) am descoperit intr-o cautare pe internet, in acea seara, intamplator, regimul /dieta Montignac. Pentru mine a fost luminita de la capatul tunelului. Nu exista cuvinte suficiente pentru a multumi lui Michel Montignac de contributia pe care si-a adus-o in domeniul nutritiei, a tratarii diabetului de tip II si prevenirii bolilor cardiovasculare.

Din acel moment, viata mea s-a schimbat complet. Am devenit constienta asupra importantei nutritiei pentru a avea o viata sanatoasa si bineinteles a activitatilor fizice. Cu regimul Montignac, impropriu numit regim, pentru ca este de fapt un stil de viata, am reusit sa evit efectul yo-yo dupa incetarea administrarii acelor pastile nocive si odioase, ba chiar am mai slabit pana la 55 kg in decursul a catorva luni. La inceput, citiind prima lui carte, Mananc, deci slabesc (Je mange, donc je maigris), aparuta in 1987, introducand conceptul de indice glicemic IG si contestand teoria caloriilor, am fost cat se poate de sceptica. Cu timpul insa, documentandu-ma, si aplicand principiile Montignac, am realizat, ca cel putin , in cazul meu a functionat, iar afirmatiile sunt cat se poate de valide si demonstrabile stiintific. De atunci am incetat in a mai numara caloriile consumate, si am inceput sa blamez regimurile hipo-calorice sau retetele miraculoase din articole tampite care propun "Cum sa slabesti in 5 zile". De aceasta , in lunile ce urmeaza, voi posta o serie de ganduri, sfaturi, impresii ale experientei mele cu dieta Montignac, chiar si retete, considerand ca in Romania nu exista suficiente informatii si oamenii, in marea lor majoritate continua sa adopte comportamente daunatoare lor , cu efecte vizibile dupa o perioada mai lunga de timp. Imi amintesc zambind de mine, de cat de pierduta ma simteam la inceput in a intelege regimul Montignac si sper ca informatiile pe care le voi transmite in viitorul apropiat, prin acest blog, sa va fie utile. Sunt deschisa, ca intotdeauna, oricaror intrebari.




Am scris aceste randuri , sforaitoare de altfel, pentru a trezi nu doar constiinta, cum zice Anthony Giddens, ci si constienta fiecaruia. Nu ii doresc nimanui sa treaca prin clipele de deziluzie pe care le-am indurat, datorita mintii mele nesabuite.Ce motherly am sunat , cu ultima fraza. Am zis.


miercuri, 28 septembrie 2011

27/28 septembrie. 1997.


Reintoarcerea la viata.

Astazi este prima zi din restul vietii mele. Si nu celebrez nimic. Nici venirea toamnei, nici inceperea noului an universitar. Revin poate franturi dintr-un trecut care m-a invatat sa musc cu generozitate dintr-un mar rumenit si sa iau fiecare experienta asa cum e ea. In fine...

Asta noapte s-au implinit ani buni de cand o fiinta a suspinat pentru ultima data pe acest pamant. Nu mi-am luat ramas bun, poate ca nici nu as fi stiut sa o fac. Poti spune cuiva vreodata adio in adevaratul sens al cuvantului? Calatorim mereu. Suntem niste umblatori in aceasta lume. Si  la fel se plimba in viata noastra oamenii, locurile, senzatiile, insa oamenii isi lasa cea mai mare amprenta. La fel ca un munte sculptat de vantul puternic asa suntem noi influentati de oamenii din viata noastra. Poate influentati nu este cel mai bun cuvant. Ca suntem o fiinta sociala e deja axioma - traim intr-o societate a caror influente structurale ne determina sa fim intr-un anumit fel. Si acum poate vor protesta acei Icari care inca mai viseaza la impactul individualitatii. Insa nu despre asta vreau sa vorbesc acum. Ma rog, sa scriu. 

Un mormant gol. Si un pretext al unui obelisc la poalele caruia sa depui coroane, flori, lumanari si lacrimi. Nu am inteles niciodata utilitatea cimitirelor. Poate oamenilor simpli le este mai usor sa isi aminteasca ca la fiecare 1 noiembrie este Ziua Mortilor si mai trebuie sa aruncam o jerba, un oftat si sa stergem praful de pe un mormant in interiorul caruia se afla o persoana care ne-a marcat. Urat. Cand o persoana inceteaza sa mai existe in plan real, figura ei pluteste oriunde ne poarta pasii. Nu avem nevoie de un loc anume unde sa putem reface acea legatura invizibila, transcedentala. Ce ma doare e faptul ca la un moment dat figura ei se estompeaza,iar vocea o auzim ca prin vis. Incercam se ne amintim cum radea, cum fata i se lumina cand povestea inflacarata, incercam prinr-o sfortare sa ne amintim timbrul vocii - si devine tot mai greu. Asta e crud. Oamenii care au pierdut un copil sunt cei mai nenorociti oameni de pe pamant. Caci nu exista durere mai mare decat gandul ca te trezesti zilnic, cu un sentiment de vid launtric, in fiecare dimineata stiind ca fiinta zamislita de tine, careia i-ai dat intreaga ta iubire si toate simtamintele luminoase si calde nu mai e pe lume, insa tu continui sa traiesti. Exista cuvantul "orfan" si se pare ca societatea a cultivat un obicei din a compatimi cu falsa compasiune pe cei in aceasta situatie. Insa nu exista termen care sa defineasca parintii care si-au pierdut copilul, fie ca el a avut 2 luni sau 57 ani; in ochii parintilor ramane la fel - un copil...copilul meu.

Aici apare adevarata iubire. Iubirea neconditionata. Egoismul se sfarseste in acest moment. Foarte bine portretizata de termenul grecesc "storge". O incremenire a tuturor actelor de individualitate si o daruire infinita fata de copilul tau. Aici incep temerile mele. Poate de aceasta nu imi doresc sa fiu parinte.


Mi-e dor de mama prin prisma viitorului intesat de momente frumoase sau nu pe care le-am fi putut colora impreuna. Disparitia ei mi-a schimbat traseul vietii pe vecie, a accentuat poate nevoia de afectiune si a sensibilizat echilibrul meu emotional. Dar ce e mai groaznic e rapiditatea si usurinta cu care uitam promisiunile pe care le facem, cuvintele emotionante pe care le-am spus candva  si la fel ca si vantul care le-a purtat, asa dispar ele in neant. Sa fim totusi mai cenzurati in afirmatiile gratuite pentru ca fiecare cuvant, fiecare silaba poate insemna mult....chiar prea mult pentru cel caruia i-ai adresat-o.

Va recomand "Rosu ucigas" de Jeroen Brouwers. Este o carte care trateaza raportarea unui om la propria mama, si la toate femeile care s-au perindat in viata sa, scrisa pe fondul amintirilor dintr-un lagar japonez unde autorul si-a petrecut copilaria, alaturi de mama, bunica si sora lui. Este o scriere brutala, lipsita de patetism. 

Minunea vie


"Ce frumos trăiau cuvintele tale
"alegerile bune sau proaste de până acum" -spuneai- care ne-au adus, iată
ca într-o vrajă multicoloră
unul în faţa celuilalt
iar profunzimea cuvintelor tale avea aură
precum sfinţii.
M-am întors şi te-am căutat
în chiar ziua aceea
binecuvântată
şi te-am găsit cu sufletul strălucind
între toţi cei de la masa aceea
cum timpul a rămas stană de piatră, iar tu îmi spuneai lucruri minunate despre
căldura sufletului tău
fiinţa ta plutea ca o ploaie de diamante acoperindu-mi
inima
M-ai privit curat
şi deodată am înţeles că
în trupul tău minunat
faţa ta ireală
mângâiată de lumina palidă a încăperii
tu, tânără minune a Lumii
ai venit să-mi spui
acele cuvinte
ample
şi curate
înţelepciunea
şi minunea vie care poartă chiar numele tău frumos şi cutremurător...
...Iar vocea ta aducea în răstimpuri
dulceaţa unei minuni
împlinite
aşa cum merele toamnei se întrupează şi mângâie aerul rece
glasul tău
departe - aproape
cum îmi învăluie sufletul
în culorile lui 
înmiresmate
pictând peisaje fantastice
dintr-un viitor pe care l-am visat doar
şi pe care tu- cu minunea ta
ai putut
să-l prefaci în realitate."


sâmbătă, 17 septembrie 2011

Sâmbăta biroul face nani . Şi se îngroapă himerele

Nu îmi mai amintesc fata lui, si chiar daca mi-o amintesc, nu mai simt nici durere, nici bucurie. (Maitreyi Devi)
Stau la birou. Doar lampa albastra aprinsa. Parul meu straluceste in bataia luminii. E sambata. Urasc sambetele. Si duminicile. Stii ca e ziua cand trebuie sa faci curatenie si parca n-ai chef...exact ca atunci cand esti in sesiune.
E ciudat cum ne indragostim. Cum un intreg munte de asteptari se construieste cu fiecare vis din noaptea precedenta, cu intamplarile acelea frumoase din timpul somnului dulce pe care incerci sa il prelungesti si in dimineata urmatoare...cand lenevesti in pat si iti pui perna in cap, incercand sa atenuezi zgomotul strazii, glasurile muncitorilor care lucreaza la asfalt si sunetul pickamerului.  Dar mai trebuie sa ne trezim si la realitate, nu? Cam dificila batalia asta intre ratiune si simtire, despre care se scrie inca de la inceputul timpului..ma rog, de la inventarea papirusului si a uneltelor de scris.


Ars amandi...Hmm...Exista oare o arta de a iubi? Iubim la fel...egoist, interesat. Da stiu, suna urat, dar avem atasata  o sugativa care cere atentie, afectiune, compasiune, voluptate , empatie, vrem in permanenta mii si mii de baloane de vata de zahar pe bat.


Uneori sa petreci un timp de(o)parte nu e doar un cliseu care te va ajuta sa iti faci ordine in dulapul de ganduri. Te ajuta sa vezi cat de necesara iti este prezenta unei persoane...si atunci realizezi ca acea carapace a ta de om sociabil  nu ascunde decat un mic egoist. Uitam...timpul trece, nu mai primim aceeasi atentie de care am avea nevoie, in fiecare zi se mai adauga cate o intamplare marunta care te face sa realizezi ca atasamentul tau fata de el a scazut – si sunt mici detalii; nu iti place cum si-a pilit unghiile, realizezi cat de prost a putut sa isi asorteze tricoul rosu la o pereche de pantaloni scurti bleu, te gandesti ce-o fi fost in capul lui cand si-a cumparat perechea aceea oribila de pantofi si te cutremuri cand observi ca nu intelege metaforele dintr-un film de arta sau nu vibreaza ca si tine pe o piesa aparent banala, dar care pentru tine inseamna atat de mult, incat versi o lacrima care dovedeste ca inca mai ai sensibilitate. E ridicol, suna ridicol, dar toate aceste mici detalii nu fac decat sa compuna in final un mare puzzle pe care scrie : 
NU MAI SIMT NIMIC PENTRU TINE.

Nici iubire, nici ura, nici indignare, ci doar un sentiment cald de atasament pe care il ai fata de un prieten care nu iti e nici foarte apropiat, dar de care nici nu ai vrea sa te desprinzi neaparat. Si asa trec anii. Trei ani. Nu e nici mult, nici putin. Te enerveaza inca faptul ca de ziua lui te-ai chinuit sa gasesti un cadou care sa ii fie cat mai pe plac, ca in acel dar simbolic ai pus si iubirea ta si dragalasenia pe care ti-o poate da starea de a fi macar odata altruist pentru cineva – ca te-ai chinuit sa gasesti panglici care sa se asorteze cu hartia de impachetat, si te-ai taiat cu cutterul in timp ce lipeai scotchul. Si nici macar nu si-a petrecut-o cu tine. Iar acum de ziua ta, nu primesti nimic, decat o fata anti-sociala si posomorata si o venire intarziata. Nu e vorba de materialism aici, ci de afectiune. De interesul cuiva de a vrea sa stea cu tine, aruncand pe geam lista cu prioritati. 

Dar acum....Acum nici asta nu mai doare.

Si privesti linistit un monitor, cu coatele pe birou, mai dai cate un like pe Facebook, te mai uiti la cateva clipuri si ii suni pe ai tai ca sa ii intrebi cum se fac gombotii cu prune.
Deschizi din nou usa. Cu siguranta ca maine, sau peste 68 zile va intra cineva. Sau peste 4 luni si 3 saptamani. Si se va relua povestea...Cu Fat-Frumos, cosite de aur si fantana tineretii.