Poveste de viata: cure de slabire haotice, fluctuatii de greutate si riscuri. Constiinta si constienta.

Mens sana in corpore sano

"Eyes Wide Shut"


De aproximativ 2 ani sunt pasionata si interesata de nutritie. Interesul meu rezida intr-un istoric mai indepartat, al evolutiei mele din punct de vedere al masei corporale. In copilarie, eram un copil inalt si slab,cu mult peste inaltimea medie potrivita varstei. Cresterea in inaltime s-a atenuat de-alungul anilor, odata cu perioada liceului. In prezent am 1,77 m, deci nu o sa-mi realizez visul de a ajunge la 1,80 m, dar nu ma pot plange (hihi). Cu venirea pubertatii, si a inerentelor schimbari hormonale, am inceput sa ma ingras. Nu foarte mult, dar in mod gradual. In gimnaziu aveam inca o constitutie normala, dar in nici un caz nu eram slaba.

[Modul de distribuire a grasimii corporale in cazul meu este de tip ginoid (feminin) - mai exact, axata pe zona coapselor, feselor, soldurilor, zone unde este mult mai greu sa slabesti decat persoanele de tip android (masculin) a caror grasime excedentara se concentreaza in special in zona abdomenului. Avantajul in cazul meu este ca riscuri medicale nu exista, dezavantajul fiind aspectul inestetic, si posibilitatea unei acumulari de tesut adipos care este posibil sa nu dispara nici prin diete si sport, ci doar chirurgical, prin lipoaspiratie. In cazul tipului android, este mult mai usor sa piarda in greutate in zona abdomenului, dar dezavantajul principal este faptul ca grasimea acumulata in zona abdomenului poate afecta starea de sanatate, nu doar aspectul estetic.Multa lume ma intreaba cum de am talia asa de subtire si un abdomen plat. Nu e nici un secret, pur si simplu asa e constitutia mea corporala.]

Odata cu venirea liceului, am continuat clasicul comportament al romanului , care include viata sedentara, ore indelungi petrecute in fata calculatorului si un regim alimentar haotic, fara a manca la ore regulate si fara a supraveghea tipul de alimente. Primisem in 2003 primul meu computer si devoram seara, in timp ce stateam la calculator, cate o portie de paste cu smantana, branza etc. sau favoritii cartofi prajiti cu branza topita. Asa am ajuns sa ma ingras destul de mult, intr-un timp scurt - circa 6 luni. Vara anului 2004 a marcat un punct de turnura pentru mine. A fost prima data cand am constientizat aspectul meu fizic si a inceput sa ma intereseze cum arat. Am urmat pe durata intregii veri o cura drastica de slabire "dupa ureche", lucru pe care nu il recomand nimanui, consecintele in viitor fiind ireversibile.Stiu ca auziti povestea aceasta in fiecare zi, dar e o afirmatie cat se poate de adevarata.Cum am procedat: Mi-am redus consumul de alimente, mancam totusi prea multe glucide (carbohidrati) si prea putine proteine [insa atunci nu realizam asta], dar faceam bicicleta acasa cate 30 min/zi. Asa am ajuns sa slabesc, mai mult infometandu-ma, la 15 ani, aproximativ 13 kg ( de la 71,5 kg la 58 kg la o inaltime de cca 1,74-1,75 m, in 3 luni, din iunie pana in septembrie. Am fost foarte multumita, atat de mine, cat si de laudele primite de la cunostiinte si colegii de scoala. Evident ca nu am reusit sa mentin greutatea, si m-am ingrasat in timp apoi , in jur de 4 kg, dar eram inca satisfacuta si nu ma mai preocupa problema.

Doi ani mai tarziu am suferit prima mea deceptie sentimentala, fireasca de altfel la 17-18 ani, si nu am mai putut manca, cateva zile, pana au venit ai mei sa ma duca la tara ca sa imi revin si sa incetez din a-mi mai turna cenusa in cap. Atunci am slabit cateva kg in 5 zile, un alt lucru cat se poate de daunator corpului.( Nu recomand asta nimanui, dar voi explica mai multe in randurile ce urmeaza despre efectul yo-yo si consecintele unei slabiri rapide asupra organismului.) Acel eveniment a fost al doilea moment de turnura in constiinta mea si in echilibrul dintre trup si suflet. E poate momentul in care am devenit o "mica obsedata" asupra greutatii mele, defectelor corpului s.a.m.d. Cred ca milioane de adolescenti se regasesc in prezent in aceasta postura; e un lucru explicabil atat psihologic, cat si social. Poate de aceasta m-am hotarat sa scriu despre experienta prorpie, facandu-mi curaj. Presiunea de grup prin influentele sociale si modelele de frumusete promovate si in mass-media, cuvintele spuse de cunoscuti, care desi inofensive, au o influenta mare asupra unui adolescent, nevoia de a se face remarcat, de a fi diferit etc.

Revenind la firul povestirii, am inceput sa fiu mai atenta cu alimentatia, deoarece vroiam sa arat bine si pentru majoratul meu, si tot asa am inceput sa mananc mai putin. Am slabit intr-adevar, dar au existat mereu fluctuatii de greutate de-alungul timpului. Cativa ani mai tarziu, in 2009, m-am angajat la un magazin de lux unde lucram 12 ore pe zi si eram nevoita sa imi iau masa la serviciu. Cu tentatia restaurantului din apropierea magazinului, si a multitudinii de fast-foods am acumulat cateva kilograme in plus. Atunci am avut un al treilea moment de cumpana in care am hotarat ca e timpul sa iau masuri. In toamna aceluiasi an m-am mutat din Timisoara in Cluj-Napoca: schimbare de peisaj, de mentalitati, de expectatii, de aer. Am slabit in 1-2 luni cu niste pastile "miraculoase" de slabit, care imi taiau senzatia de foame, si pe care le cumparasem de la farmacie. Atunci am renuntat si la paine definitiv si la mancarea de fast-food. Ajunsesem la 57 kg si eram fericita, dar totul s-a cutremurat intr-o zi, cand imi simteam privirea incetosata si aveam senzatia ca am nisip in ochi, ma dureau ingrozitor pleoapele si eram ametita. Intr-o febra a panicii, am cautat pe internet informatii despre pastilele pe care le luasem si descperisem ca ele contineau diferite substante daunatoare sanatatii, precum sibutramina, putand creste riscul de infarct, genera aritmii s.a. M-am speriat ingrozitor si am incetat administrarea lor. Panicata insa de gandul imediatului efect yo-yo (de reingrasare) am descoperit intr-o cautare pe internet, in acea seara, intamplator, regimul /dieta Montignac. Pentru mine a fost luminita de la capatul tunelului. Nu exista cuvinte suficiente pentru a multumi lui Michel Montignac de contributia pe care si-a adus-o in domeniul nutritiei, a tratarii diabetului de tip II si prevenirii bolilor cardiovasculare.

Din acel moment, viata mea s-a schimbat complet. Am devenit constienta asupra importantei nutritiei pentru a avea o viata sanatoasa si bineinteles a activitatilor fizice. Cu regimul Montignac, impropriu numit regim, pentru ca este de fapt un stil de viata, am reusit sa evit efectul yo-yo dupa incetarea administrarii acelor pastile nocive si odioase, ba chiar am mai slabit pana la 55 kg in decursul a catorva luni. La inceput, citiind prima lui carte, Mananc, deci slabesc (Je mange, donc je maigris), aparuta in 1987, introducand conceptul de indice glicemic IG si contestand teoria caloriilor, am fost cat se poate de sceptica. Cu timpul insa, documentandu-ma, si aplicand principiile Montignac, am realizat, ca cel putin , in cazul meu a functionat, iar afirmatiile sunt cat se poate de valide si demonstrabile stiintific. De atunci am incetat in a mai numara caloriile consumate, si am inceput sa blamez regimurile hipo-calorice sau retetele miraculoase din articole tampite care propun "Cum sa slabesti in 5 zile". De aceasta , in lunile ce urmeaza, voi posta o serie de ganduri, sfaturi, impresii ale experientei mele cu dieta Montignac, chiar si retete, considerand ca in Romania nu exista suficiente informatii si oamenii, in marea lor majoritate continua sa adopte comportamente daunatoare lor , cu efecte vizibile dupa o perioada mai lunga de timp. Imi amintesc zambind de mine, de cat de pierduta ma simteam la inceput in a intelege regimul Montignac si sper ca informatiile pe care le voi transmite in viitorul apropiat, prin acest blog, sa va fie utile. Sunt deschisa, ca intotdeauna, oricaror intrebari.

Am scris aceste randuri , sforaitoare de altfel, pentru a trezi nu doar constiinta, cum zice Anthony Giddens, ci si constienta fiecaruia. Nu ii doresc nimanui sa treaca prin clipele de deziluzie pe care le-am indurat, datorita mintii mele nesabuite.Ce motherly am sunat , cu ultima fraza. Am zis.

27/28 septembrie. 1997.

Reintoarcerea la viata.

Astazi este prima zi din restul vietii mele. Si nu celebrez nimic. Nici venirea toamnei, nici inceperea noului an universitar. Revin poate franturi dintr-un trecut care m-a invatat sa musc cu generozitate dintr-un mar rumenit si sa iau fiecare experienta asa cum e ea. In fine...

Asta noapte s-au implinit ani buni de cand o fiinta a suspinat pentru ultima data pe acest pamant. Nu mi-am luat ramas bun, poate ca nici nu as fi stiut sa o fac. Poti spune cuiva vreodata adio in adevaratul sens al cuvantului? Calatorim mereu. Suntem niste umblatori in aceasta lume. Si  la fel se plimba in viata noastra oamenii, locurile, senzatiile, insa oamenii isi lasa cea mai mare amprenta. La fel ca un munte sculptat de vantul puternic asa suntem noi influentati de oamenii din viata noastra. Poate influentati nu este cel mai bun cuvant. Ca suntem o fiinta sociala e deja axioma - traim intr-o societate a caror influente structurale ne determina sa fim intr-un anumit fel. Si acum poate vor protesta acei Icari care inca mai viseaza la impactul individualitatii. Insa nu despre asta vreau sa vorbesc acum. Ma rog, sa scriu. 

Un mormant gol. Si un pretext al unui obelisc la poalele caruia sa depui coroane, flori, lumanari si lacrimi. Nu am inteles niciodata utilitatea cimitirelor. Poate oamenilor simpli le este mai usor sa isi aminteasca ca la fiecare 1 noiembrie este Ziua Mortilor si mai trebuie sa aruncam o jerba, un oftat si sa stergem praful de pe un mormant in interiorul caruia se afla o persoana care ne-a marcat. Urat. Cand o persoana inceteaza sa mai existe in plan real, figura ei pluteste oriunde ne poarta pasii. Nu avem nevoie de un loc anume unde sa putem reface acea legatura invizibila, transcedentala. Ce ma doare e faptul ca la un moment dat figura ei se estompeaza,iar vocea o auzim ca prin vis. Incercam se ne amintim cum radea, cum fata i se lumina cand povestea inflacarata, incercam prinr-o sfortare sa ne amintim timbrul vocii - si devine tot mai greu. Asta e crud. Oamenii care au pierdut un copil sunt cei mai nenorociti oameni de pe pamant. Caci nu exista durere mai mare decat gandul ca te trezesti zilnic, cu un sentiment de vid launtric, in fiecare dimineata stiind ca fiinta zamislita de tine, careia i-ai dat intreaga ta iubire si toate simtamintele luminoase si calde nu mai e pe lume, insa tu continui sa traiesti. Exista cuvantul "orfan" si se pare ca societatea a cultivat un obicei din a compatimi cu falsa compasiune pe cei in aceasta situatie. Insa nu exista termen care sa defineasca parintii care si-au pierdut copilul, fie ca el a avut 2 luni sau 57 ani; in ochii parintilor ramane la fel - un copil...copilul meu.

Aici apare adevarata iubire. Iubirea neconditionata. Egoismul se sfarseste in acest moment. Foarte bine portretizata de termenul grecesc "storge". O incremenire a tuturor actelor de individualitate si o daruire infinita fata de copilul tau. Aici incep temerile mele. Poate de aceasta nu imi doresc sa fiu parinte.

Mi-e dor de mama prin prisma viitorului intesat de momente frumoase sau nu pe care le-am fi putut colora impreuna. Disparitia ei mi-a schimbat traseul vietii pe vecie, a accentuat poate nevoia de afectiune si a sensibilizat echilibrul meu emotional. Dar ce e mai groaznic e rapiditatea si usurinta cu care uitam promisiunile pe care le facem, cuvintele emotionante pe care le-am spus candva  si la fel ca si vantul care le-a purtat, asa dispar ele in neant. Sa fim totusi mai cenzurati in afirmatiile gratuite pentru ca fiecare cuvant, fiecare silaba poate insemna mult....chiar prea mult pentru cel caruia i-ai adresat-o.

Va recomand "Rosu ucigas" de Jeroen Brouwers. Este o carte care trateaza raportarea unui om la propria mama, si la toate femeile care s-au perindat in viata sa, scrisa pe fondul amintirilor dintr-un lagar japonez unde autorul si-a petrecut copilaria, alaturi de mama, bunica si sora lui. Este o scriere brutala, lipsita de patetism. 

Minunea vie

"Ce frumos trăiau cuvintele tale
"alegerile bune sau proaste de până acum" -spuneai- care ne-au adus, iată
ca într-o vrajă multicoloră
unul în faţa celuilalt
iar profunzimea cuvintelor tale avea aură
precum sfinţii.
M-am întors şi te-am căutat
în chiar ziua aceea
binecuvântată
şi te-am găsit cu sufletul strălucind
între toţi cei de la masa aceea
cum timpul a rămas stană de piatră, iar tu îmi spuneai lucruri minunate despre
căldura sufletului tău
fiinţa ta plutea ca o ploaie de diamante acoperindu-mi
inima
M-ai privit curat
şi deodată am înţeles că
în trupul tău minunat
faţa ta ireală
mângâiată de lumina palidă a încăperii
tu, tânără minune a Lumii
ai venit să-mi spui
acele cuvinte
ample
şi curate
înţelepciunea
şi minunea vie care poartă chiar numele tău frumos şi cutremurător...

...Iar vocea ta aducea în răstimpuri

dulceaţa unei minuni

împlinite

aşa cum merele toamnei se întrupează şi mângâie aerul rece

glasul tău

departe - aproape

cum îmi învăluie sufletul

în culorile lui 

înmiresmate

pictând peisaje fantastice

dintr-un viitor pe care l-am visat doar

şi pe care tu- cu minunea ta

ai putut

să-l prefaci în realitate."

Sâmbăta biroul face nani . Şi se îngroapă himerele

Nu îmi mai amintesc fata lui, si chiar daca mi-o amintesc, nu mai simt nici durere, nici bucurie. (Maitreyi Devi)

Stau la birou. Doar lampa albastra aprinsa. Parul meu straluceste in bataia luminii. E sambata. Urasc sambetele. Si duminicile. Stii ca e ziua cand trebuie sa faci curatenie si parca n-ai chef...exact ca atunci cand esti in sesiune.

E ciudat cum ne indragostim. Cum un intreg munte de asteptari se construieste cu fiecare vis din noaptea precedenta, cu intamplarile acelea frumoase din timpul somnului dulce pe care incerci sa il prelungesti si in dimineata urmatoare...cand lenevesti in pat si iti pui perna in cap, incercand sa atenuezi zgomotul strazii, glasurile muncitorilor care lucreaza la asfalt si sunetul pickamerului.  Dar mai trebuie sa ne trezim si la realitate, nu? Cam dificila batalia asta intre ratiune si simtire, despre care se scrie inca de la inceputul timpului..ma rog, de la inventarea papirusului si a uneltelor de scris.

Ars amandi...Hmm...Exista oare o arta de a iubi? Iubim la fel...egoist, interesat. Da stiu, suna urat, dar avem atasata  o sugativa care cere atentie, afectiune, compasiune, voluptate , empatie, vrem in permanenta mii si mii de baloane de vata de zahar pe bat.

Uneori sa petreci un timp de(o)parte nu e doar un cliseu care te va ajuta sa iti faci ordine in dulapul de ganduri. Te ajuta sa vezi cat de necesara iti este prezenta unei persoane...si atunci realizezi ca acea carapace a ta de om sociabil  nu ascunde decat un mic egoist. Uitam...timpul trece, nu mai primim aceeasi atentie de care am avea nevoie, in fiecare zi se mai adauga cate o intamplare marunta care te face sa realizezi ca atasamentul tau fata de el a scazut – si sunt mici detalii; nu iti place cum si-a pilit unghiile, realizezi cat de prost a putut sa isi asorteze tricoul rosu la o pereche de pantaloni scurti bleu, te gandesti ce-o fi fost in capul lui cand si-a cumparat perechea aceea oribila de pantofi si te cutremuri cand observi ca nu intelege metaforele dintr-un film de arta sau nu vibreaza ca si tine pe o piesa aparent banala, dar care pentru tine inseamna atat de mult, incat versi o lacrima care dovedeste ca inca mai ai sensibilitate. E ridicol, suna ridicol, dar toate aceste mici detalii nu fac decat sa compuna in final un mare puzzle pe care scrie : 

NU MAI SIMT NIMIC PENTRU TINE.

Nici iubire, nici ura, nici indignare, ci doar un sentiment cald de atasament pe care il ai fata de un prieten care nu iti e nici foarte apropiat, dar de care nici nu ai vrea sa te desprinzi neaparat. Si asa trec anii. Trei ani. Nu e nici mult, nici putin. Te enerveaza inca faptul ca de ziua lui te-ai chinuit sa gasesti un cadou care sa ii fie cat mai pe plac, ca in acel dar simbolic ai pus si iubirea ta si dragalasenia pe care ti-o poate da starea de a fi macar odata altruist pentru cineva – ca te-ai chinuit sa gasesti panglici care sa se asorteze cu hartia de impachetat, si te-ai taiat cu cutterul in timp ce lipeai scotchul. Si nici macar nu si-a petrecut-o cu tine. Iar acum de ziua ta, nu primesti nimic, decat o fata anti-sociala si posomorata si o venire intarziata. Nu e vorba de materialism aici, ci de afectiune. De interesul cuiva de a vrea sa stea cu tine, aruncand pe geam lista cu prioritati. 

Dar acum....Acum nici asta nu mai doare.

Si privesti linistit un monitor, cu coatele pe birou, mai dai cate un like pe Facebook, te mai uiti la cateva clipuri si ii suni pe ai tai ca sa ii intrebi cum se fac gombotii cu prune.

Deschizi din nou usa. Cu siguranta ca maine, sau peste 68 zile va intra cineva. Sau peste 4 luni si 3 saptamani. Si se va relua povestea...Cu Fat-Frumos, cosite de aur si fantana tineretii.

Giveaway pe blogul Overseeing Fashion

Overseeing Fashion prin intermediul magazinului online Beauty in the Bottle organizeaza un concurs prin intermediul caruia se pot castiga :



Premiul 1: O oja crackle de la BURST
Premiul 2:  Doua oje ORLY in nuantele Passion Fruit si Truly Tangerine .

Hurry up! Data limita de inscriere este 15 septembrie.

Grabeste-te si castiga una dintre cele 3 oje puse in joc!

Giveaway pe blog-ul http://www.fetelespun.ro/articole/giveaway-mac/

Giveaway produse MAC pe blogul FeteleSpun.

Fericita castigatoare va primi MAC Mineralize Blush în Warm Soul şi MAC Fix+.

Vedeta al carei look il gasesc mereu potrivit e modelul Doutzen Kroes, una dintre cele mai frumoase supermodele ale momentului . Apreciez look-ul ei mereu fresh, natural, fara exagerari si trasaturile proportionate ale fetei, care pot apartine atat ale unei femme fatale , cat si ale unei fete inocente.

Paris, mon amour

Paris, mon amour by Harieta Iuonaş featuring patent leather pumps

Alb

by Peter Iancovici ™

Sau frumuseţea lucrurilor simple

Pentru unii implacabil, pentru alţii morbid, pentru cei mai mulţi pur şi inocent, ca o privire a  unei copile de la ţară, cu obraji rumeni şi prea multa bucurie pe chip. Prea multă bucurie pentru lumea aceasta mercantilă şi împietrită.

Aşa e albul. Nu glacial, ci cald, uman, îmbietor, cel puţin pentru mine.

Annie Lennox - Why

Asculta mai multe audio diverse



Azi-dimineaţă m-a întâmpinat un peisaj de iarnă, a nins... Urăsc frigul, şi cu toate acestea prima zăpadă a fiecarui an mă cucereşte mereu [...] poate fiindcă mă apropie mai mult de mine, şi nu doar atât - mă apropie de frumuseţea simplă a unei naturi pe care încercăm să o cucerim prin progresul tehnologiei. Uităm să fim oameni - oameni care au sensibilitate, acea sensibilitate de a empatiza cu lucruri care sfidează timpul şi care pot trezi în fiecare un zâmbet cât de mic. Nu cred că îmi place iarna pentru că mi-ar aminti de copilarie - am fost un copil relativ singuratic, în centrul atenţiei în sânul familiei, răsfăţat, apreciat, încurajat şi cam atât - puţine au fost ocaziile de a socializa cu ceilalţi copii, făcând bulgări de zăpadă sau oameni de piatră cu morcov pe post de nas şi cratiţă în cap. Dar nu cred că am pierdut nimic, pentru că anumite experienţe nu pot fi trăite în adevartul sens decât cu propria persoană, închişi între cei patru pereţi ai sinelui, închişi într-un confort emoţional şi într-un colţ în care poţi avea sentimente fără a fi luat în derâdere de o lume care acum a uitat să iubească, a uitat să plângă, a uitat să simtă ceva, orice. Oare de ce ne trebuie adrenalină, senzaţii tari, să ne simţim "în priză", când sunt atât de multe lucruri de văzut, de simţit, lucruri care există de veacuri şi nu a trebuit să le inventam noi pentru a ne simţi stimulaţi?!  Ne place să ne împopoţonăm, trăind în iluzia unei vieţi frumoase, cu ieşiri în cluburi, la cafenele, cu discuţii existenţiale la colţ de mall, ne place să ne complacem într-un joc stupid al seducţiei de-a şoarecele şi pisica, să părem interesanţi şi inabordabili, să ne minţim că suntem speciali şi de neînlocuit. Nu vreau să mă gândesc la buletinele de actualităţi ce vor urma, cu ştiri care anunţă scumpirea încălzirii, mii şi mii de datornici, cu ştiri care anunţă neputinţa finalizării unor lucrări în plină iarnă, sau condiţii vitrege pe drumurile publice, oameni înzăpeziţi, sau oameni uitaţi de lume în sate de munte, a căror copii au plecat în străinătate - oameni cu privirea rezervată, în sate în care au rămas doar câinii ca să urle disperarea unei lumi pline de contraste. 

Mă bucur că a nins, albul zăpezii mă face să zâmbesc. E natura mea, natura infinită!

Image courtesy, Peter Iancovici

Utopia ninsorii

Utopia ninsorii

de Marius Robescu

E timpul să ne gândim la utopia unui fulg de zăpadă

să ni-l închipuim inocent înfăşurându-ne inima,

căci nu altfel am fost aruncaţi pe pământ

ci prinşi în paraşuta albă a sufletului.

Dacă pleci într-o noapte de iarnă din patul tău cald

înconjurat vei fi ca o lampă de sute de fluturi,

împroşca-vor aripile lor cu polen sideral

ca faraonilor o mască de aur îţi vor pune pe chip.

Împlinite acestea, poţi să adormi fără grijă

braţele împreunate a rugă din umeri nu le mai ai,

foarfeca grădinarului ţi le-a tăiat într-o clipă

ca pe un mănunchi inutil de tulpini.

Şi glasul pierdutu-l-ai, afară doar dacă

cineva peste pieptul tău îşi coboară urechea:

atunci îl aude izvor cristalin curgând înainte

sub luciul verde al gheţii din veac.

Minunea

Nu credeam că există oameni fericiţi. Mă gândesc cu amărăciune la faptul că în periplul meu zilnic pe străzi - şi nu importă străzile cărui oraş, pentru că peste tot unde ochii mei au îmbrăcat realitatea socială, nu am întâlnit decât oameni schimonosiţi, cu feţe spasmodice, un aer greu de sărăcie intelectuală, de plafonare, un aer sufocant de mahala în plin cadru urban. Aşa că unde să mai încapă exaltarea, inefabilul, comuniunea spirituală, reîntoarcerea în timpuri mitice, bucuria de a te trezi lângă cineva, când lumea este prea injectată de serul cluburilor, al nopţilor pierdute căutând prinţii din poveste în locurile cele mai nepotrivite. Şi iată că m-am înşelat, eu Fecioara analitică...Ce îmi rămâne să afirm e faptul că fericirea nu trebuie privită doar ca pe un ideal, că romanele marilor iubiri pe care le-am devorat cu toţii - sau măcar mulţi dintre noi , - în adolescenţă, ecranizările marilor poveşti de iubire, nu au fost pagini întregi scrise în gol sau scenarii ale unor minţi bolnave de regizori care nu aveau altă treabă - fericirea există, e aici, e acolo, e pretutindeni, e vorba de disponibilitatea de a duce incomensurabilitatea unei astfel de senzaţii şi capacitatea nativă de ne dărui în deplinătatea fiinţei noastre.

Un lucru este cert: nu există poveşti mari de iubire, e o prostie... fiecare iubire este mare în esenţa ei!

"...Iar vocea ta aducea în răstimpuri

dulceaţa unei minuni

împlinite

aşa cum merele toamnei se întrupează şi mângâie aerul rece

glasul tău

departe - aproape

cum îmi învăluie sufletul

în culorile lui

înmiresmate 

pictând peisaje fantastice

dintr-un viitor pe care  l-am visat doar

şi pe care tu

cu minunea ta

ai putut

să-l prefaci în realitate" (O.H)