Minunea vie

"Ce frumos trăiau cuvintele tale
"alegerile bune sau proaste de până acum" -spuneai- care ne-au adus, iată
ca într-o vrajă multicoloră
unul în faţa celuilalt
iar profunzimea cuvintelor tale avea aură
precum sfinţii.
M-am întors şi te-am căutat
în chiar ziua aceea
binecuvântată
şi te-am găsit cu sufletul strălucind
între toţi cei de la masa aceea
cum timpul a rămas stană de piatră, iar tu îmi spuneai lucruri minunate despre
căldura sufletului tău
fiinţa ta plutea ca o ploaie de diamante acoperindu-mi
inima
M-ai privit curat
şi deodată am înţeles că
în trupul tău minunat
faţa ta ireală
mângâiată de lumina palidă a încăperii
tu, tânără minune a Lumii
ai venit să-mi spui
acele cuvinte
ample
şi curate
înţelepciunea
şi minunea vie care poartă chiar numele tău frumos şi cutremurător...

...Iar vocea ta aducea în răstimpuri

dulceaţa unei minuni

împlinite

aşa cum merele toamnei se întrupează şi mângâie aerul rece

glasul tău

departe - aproape

cum îmi învăluie sufletul

în culorile lui 

înmiresmate

pictând peisaje fantastice

dintr-un viitor pe care l-am visat doar

şi pe care tu- cu minunea ta

ai putut

să-l prefaci în realitate."

Utopia ninsorii

Utopia ninsorii

de Marius Robescu

E timpul să ne gândim la utopia unui fulg de zăpadă

să ni-l închipuim inocent înfăşurându-ne inima,

căci nu altfel am fost aruncaţi pe pământ

ci prinşi în paraşuta albă a sufletului.

Dacă pleci într-o noapte de iarnă din patul tău cald

înconjurat vei fi ca o lampă de sute de fluturi,

împroşca-vor aripile lor cu polen sideral

ca faraonilor o mască de aur îţi vor pune pe chip.

Împlinite acestea, poţi să adormi fără grijă

braţele împreunate a rugă din umeri nu le mai ai,

foarfeca grădinarului ţi le-a tăiat într-o clipă

ca pe un mănunchi inutil de tulpini.

Şi glasul pierdutu-l-ai, afară doar dacă

cineva peste pieptul tău îşi coboară urechea:

atunci îl aude izvor cristalin curgând înainte

sub luciul verde al gheţii din veac.

Minunea

Nu credeam că există oameni fericiţi. Mă gândesc cu amărăciune la faptul că în periplul meu zilnic pe străzi - şi nu importă străzile cărui oraş, pentru că peste tot unde ochii mei au îmbrăcat realitatea socială, nu am întâlnit decât oameni schimonosiţi, cu feţe spasmodice, un aer greu de sărăcie intelectuală, de plafonare, un aer sufocant de mahala în plin cadru urban. Aşa că unde să mai încapă exaltarea, inefabilul, comuniunea spirituală, reîntoarcerea în timpuri mitice, bucuria de a te trezi lângă cineva, când lumea este prea injectată de serul cluburilor, al nopţilor pierdute căutând prinţii din poveste în locurile cele mai nepotrivite. Şi iată că m-am înşelat, eu Fecioara analitică...Ce îmi rămâne să afirm e faptul că fericirea nu trebuie privită doar ca pe un ideal, că romanele marilor iubiri pe care le-am devorat cu toţii - sau măcar mulţi dintre noi , - în adolescenţă, ecranizările marilor poveşti de iubire, nu au fost pagini întregi scrise în gol sau scenarii ale unor minţi bolnave de regizori care nu aveau altă treabă - fericirea există, e aici, e acolo, e pretutindeni, e vorba de disponibilitatea de a duce incomensurabilitatea unei astfel de senzaţii şi capacitatea nativă de ne dărui în deplinătatea fiinţei noastre.

Un lucru este cert: nu există poveşti mari de iubire, e o prostie... fiecare iubire este mare în esenţa ei!

"...Iar vocea ta aducea în răstimpuri

dulceaţa unei minuni

împlinite

aşa cum merele toamnei se întrupează şi mângâie aerul rece

glasul tău

departe - aproape

cum îmi învăluie sufletul

în culorile lui

înmiresmate 

pictând peisaje fantastice

dintr-un viitor pe care  l-am visat doar

şi pe care tu

cu minunea ta

ai putut

să-l prefaci în realitate" (O.H)

Nu credeam să învăţ a muri vreodată

Motto:

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Odă (în metru antic) Crezul poetic al lui Mihai Eminescu

Ideal este sa devii propriul tău psiholog obiectiv (idealul în plan uman nu poate fi atins)

Să ne acordăm o clipă de răgaz în care derulăm în minte firul anilor ce s-au scurs..Am fost oare fascinaţi de  proiecţia imaginii ideale create în interiorul eului nostru subconştient, a celui care ne-a lăsat să vibreze fiecare coardă a tremurului corpului? Tremurul care dizlocă puterea firească de concentrare şi îndreaptă gândurile spre ceva mult mai dulce..sau mult mai dulce în acel moment. Deoarece în timp totul se transformă într-o pastă mociorloasă care lasă un gust plin de amar ; nimic nu durează, aşa cum şi călătoria noastră în lume, această călătorie iniţiatică, trece precum o suflare condensată pe care de multe ori o luăm când ne lovim de blocul de aer rece. Şi atunci ne alăturăm cortegiului istoric al celor care au marcat fragmente de timp, completând şirul de puncte care alcătuiesc un univers din trecut şi prezent.

           Ne îndrăgostim cu adevărat atunci când percepem frumuseţea intrinsecă a personalităţii celuilalt , precum şi disponibilitatea indirectă a acestuia de a se plia proprilor nevoi inconştiente.(Re)cunoaşterea nevoilor reale şi adaptarea lor în plan material în stadii cât mai timpurii ale vieţii, nu face decât să ne ofere o perspectivă îmbunătaţită de a lua acea gură de realitate crudă, de a ne dezvolta capacitatea de a citi intenţiile altora, cu acceaşi intensitate cu care percepem expectaţiile noastre. Este totodată o potecă de trasare a unor scheme imaginare care să specifice clar barierele între ceea ce este dezirabil şi realizabil pentru noi, şi ceea ce nu.                            
          Ar trebui să fim mai indulgenţi adesea cu propriul nostru suflet, şi să îl lăsăm să se odihnească într-un echilibru în care nu se simte constrâns pentru  a face ceva, doar din necesitatea impusă de rigorile lumii sociale, ci de a-şi aerisi mai degrabă căile pentru a putea accede pe un plan mai înalt - la nivel spiritual.                                                                 Ironic cum încerc să găsesc o justificare şi să arunc blestemul asupra caracterului uman. Cum încerc să compun un tipar general valid şi extrapolez  aceste stări asupra tuturor, folosiind pluralul, pe când nu fac altceva decât să îmi clarific discuţia pe care o port cu mine, de 21 de ani încoace [...] Aşadar, toate cele scrise mai sus, trebuie percepute ca : eu + acţiunile mele. Să închid mai bine această carte pe moment, sau să o suspend acestei clipe, spre care ma voi întoarce după ce finalizez proiectele ce trebuie realizate din sertarul cu doza mea de realitate cotidiană.

                                     „pe mine Mie redă-mă!”

VEDEREA ACEASTA E RELATIVĂ OCHIULUI MEU (Nichita Stănescu)

Eheu, ţipă gândul.
Taci dracului, i-am spus ierbii verzi.
Pierzi totul, i-am spus.

Vor înceta aceaia care pot să iubească,
domnească va fi aşezarea ta între morţi.

Secunda aceasta e relativă
orei
pe care ţi-o atârni între ţâţe.

Taci dracului, i-am spus.
Dar ea n-a tăcut.
Ding şi dang ar bate ceasul,
dar i-am smuls limbile
şi clopotul
şi l-am lăsat mut.

E relativă vederea, eu mă pregătesc
să-mi smulg ochiul
şi să-l dăruiesc acelei umbre cu aripi
să stea pe el să-l încălzească ca o pleoapă.
Taci dracului, i-am spus ochiului
în tine pasărea este moartă.