Prizoniera cuvintelor...drumul spre pierzanie

"Întotdeauna şi-a dorit cuvintele, le iubea, crescuse printre ele. Cuvintele îi dădeau claritate, îi ofereau o logică, un tipar. Pe când eu simţeam că vorbele îndoaie emoţiile ca pe nişte nuiele înmuiate în apă." Michael Ondaatje - Pacientul englez

Cuvintele sunt doar o hrana pentru minte. Le-am cautat si eu atat de multa vreme, in ceasuri tarzii de disperare, in care nu ma mai suportam pe mine, in care simteam ca ma spulber sub povara atator idei confuze pe care le aveam fata de ceea ce CREDEAM ca simt,  in momente in care ma vedeam pierduta, coplesita, obosita de atata lupta interioara...ma agatam de cuvinte si imi alimentam prin intermediul lor starile pe care le aveam, uitand de faptul ca intuitia imi spunea altceva.

Ma consolam cu gandul unui ”Te iubesc” rostit asa in soapta, cautand totodata cu o disperare viscerala prin arhivele de conversatii, prin scrisori, mesaje, cuvinte care mi-au fost adresate si care imi gadilau frumos orgoliul de femeie dorita. Credeam ca prin ele as fi fericita, minimalizand in fapt toate starile ce veneau din partea lui cand ne aflam unul in fata celuilalt.

Mintea iubeste cuvintele. Mintea e asemenea unui profesor rigid, care isi organizeaza cursurile din timp, care stie ce dezbate in fiecare moment. Mintii ii place sa fie organizata, sa descifreze tot, si sa arhiveze in fapt stari in care ai fost purtata pe alte taramuri, pentru a putea sa le accesezi mai tarziu, tot mental, sa faci comparatia cu starea actuala. Asa ajung sa se dezvolte clivaje puternice. Asta ne duce de foarte multe ori pe noi femeile in situatia in care ne intrebam:” De ce nu mai pot fi la fel lucrurile cum erau?”, proiectandu-ne in momente frumoase din trecut si rupandu-ne complet de clipa prezenta care e atat de minunata, suculenta si darnica in esenta ei...atunci cand o lasam sa fie.

 Daca lasi mintii sa isi faca de cap, creezi un mediu propice pentru a-ti alimenta tot felul de temeri. Astfel esti in permanenta framantat si nelinistit in slabiciunile tale. Mintea e cea care proiecteaza o imagine ideala a barbatului cu care traiesti acele momente, e cea care genereaza scenarii de viitor in care tu traiesti cu el simplu si frumos, mana in mana, inconjurati de baloane si confetii intr-un cadru idilic, in care el e doar al tau...al tau...Pentru ca numai al tau trebuie sa fie, nu? Altfel e porc si neserios, afemeiat sau aventurier. El trebuie sa se desprinda complet de viata si de fiinta lui, sa traiasca in tine si pentru tine, cu tine. Complet gresit.

Baloanele acelea sunt doar baloane de sapun, care se sparg imediat ce ne lovim de realitate si mai mult...se sparg imediat cum intra o raza de lumina sub forma unor trairi, si nu a unor constientizari ale mintii. De ce sa ne pierdem timpul gandindu-ne la ce viitor am putea avea cu frumosul print si sa ratam complet momentul prezent? Nu exista nimic palpabil in viitorul acela proiectat, pentru ca timpul nu exista.

Timpul e creat de minte, cea vesnic organizata ca o eleva silitoare ce isi face temele mereu la timp, e creat de societate prin tot sistemul pe care il propune si in care incearca sa ne angreneze intr-un etern somn dulce si lenes al inconstientei. Timpul...un concept ambiguu si inselator, in a carui capcana poti cadea usor. Astfel ajungi sa iti faci planuri, despre cum iti vei duce tu ”fericita” viata ta monotona de familie, despre cum vei avansa in cariera si vei fi Cineva. Ca doar asta e si scopul vietii tale, nu? Sa te afirmi ca statut social, sa nu fi uitat, sa ramai angrenat in posteritate.

La ce folos toate acestea, daca tu te regasesti intr-o permanenta stare de torment interior, de dileme nerezolvate, inghitindu-ti zilnic portia ta de hapuri pe care ti le vinde societatea  si altii care se cred mai superiori si invatati, toate acestea in timp ce iti planifici cum te vei transforma tu ca sa le arati tuturor care te-au ranit cat de nepasatoare esti, cat de puternica si inabordabila esti, sa arati lumii ca esti o femeie de succes auto-suficienta.

Succesul, timpul, posesiunile, fidelitatea, orgoliile, relatiile ...sunt toate niste concepte, nu iti apartin tie. Sunt niste simple variabile cu care opereaza mintea pentru a te incatusa intr-un sistem deficitar.
Toate raspunsurile se afla in tine. Nu ai nevoie de falsi maestrii spirituali, de prieteni care isi dau cu presupusul, de medici care iti vara pe gat pastile pentru depresie sau alte boli pe care tot ei ti le creeaza in minte, de post-its lipite pe frigider cu fraze si cuvinte mari prin care sa te accepti, de laitmotive pe care sa ti le repeti in oglinda (”Ma simt bine cu mine”).

Toate uneltele si resursele se regasesc in noi. Un toolkit pe care il avem atasat in adancurile fiintei noastre. E suficient sa acordam o pauza mintii si sa ne bazam pe simtire. Pe simtirea din fiecare moment prezent. Ea e cea care ne arata calea din fiecare unic moment. Nici nu trebuie sa stim calea, pentru ca ne poarta de la sine. Suntem ceea ce suntem, nu ce trebuie sa fim.

Nu cauta niciodata cuvintele in relationarea cu barbatii. Te pot duce doar pe o pista gresita in care te imaginezi zeita in regatul tau de gheata si foc, dar esti doar o copila pierduta emotionata la auzul unor vorbe. Privirea, gesturile, momentele cu el sunt ceea ce trebuie sa ai si de care sa te bucuri, fara a atasa in ele speranta viitorului si fara a privi prin consolare in trecut.

Cand suntem foarte dorite de barbati, simtim un firesc si o naturalete in toata acea clipa, incat cuvintele nu ar face decat sa interfereze un flux asa de lin si perfect in curgerea lui...Cuvintele ne-ar proiecta in mental si ar strica tot inefabilul din conexiunea dintre cele doua trupuri si suflete.

Barbatul...simte-l, iubeste-l, daruieste-te complet lui, lasa-te in voia momentului si in bratele vietii, fara nici un rest, fara nici o ezitare. Atunci vei fi extrem de pretuita de orice barbat care te simte cu adevarat. Pentru simplul fapt ca esti acolo. Nu e nimic dificil in asta, pentru ca nu exista orgolii puse in joc sau lupte de castigat pentru a nu fi vazuta in slabiciunea ta. E suficient sa fii acolo cu el. Nimic mai mult. Pentru restul, viata isi creeaza singura cursul firesc. Acolo rezida fericirea.

27/28 septembrie. 1997.

Reintoarcerea la viata.

Astazi este prima zi din restul vietii mele. Si nu celebrez nimic. Nici venirea toamnei, nici inceperea noului an universitar. Revin poate franturi dintr-un trecut care m-a invatat sa musc cu generozitate dintr-un mar rumenit si sa iau fiecare experienta asa cum e ea. In fine...

Asta noapte s-au implinit ani buni de cand o fiinta a suspinat pentru ultima data pe acest pamant. Nu mi-am luat ramas bun, poate ca nici nu as fi stiut sa o fac. Poti spune cuiva vreodata adio in adevaratul sens al cuvantului? Calatorim mereu. Suntem niste umblatori in aceasta lume. Si  la fel se plimba in viata noastra oamenii, locurile, senzatiile, insa oamenii isi lasa cea mai mare amprenta. La fel ca un munte sculptat de vantul puternic asa suntem noi influentati de oamenii din viata noastra. Poate influentati nu este cel mai bun cuvant. Ca suntem o fiinta sociala e deja axioma - traim intr-o societate a caror influente structurale ne determina sa fim intr-un anumit fel. Si acum poate vor protesta acei Icari care inca mai viseaza la impactul individualitatii. Insa nu despre asta vreau sa vorbesc acum. Ma rog, sa scriu. 

Un mormant gol. Si un pretext al unui obelisc la poalele caruia sa depui coroane, flori, lumanari si lacrimi. Nu am inteles niciodata utilitatea cimitirelor. Poate oamenilor simpli le este mai usor sa isi aminteasca ca la fiecare 1 noiembrie este Ziua Mortilor si mai trebuie sa aruncam o jerba, un oftat si sa stergem praful de pe un mormant in interiorul caruia se afla o persoana care ne-a marcat. Urat. Cand o persoana inceteaza sa mai existe in plan real, figura ei pluteste oriunde ne poarta pasii. Nu avem nevoie de un loc anume unde sa putem reface acea legatura invizibila, transcedentala. Ce ma doare e faptul ca la un moment dat figura ei se estompeaza,iar vocea o auzim ca prin vis. Incercam se ne amintim cum radea, cum fata i se lumina cand povestea inflacarata, incercam prinr-o sfortare sa ne amintim timbrul vocii - si devine tot mai greu. Asta e crud. Oamenii care au pierdut un copil sunt cei mai nenorociti oameni de pe pamant. Caci nu exista durere mai mare decat gandul ca te trezesti zilnic, cu un sentiment de vid launtric, in fiecare dimineata stiind ca fiinta zamislita de tine, careia i-ai dat intreaga ta iubire si toate simtamintele luminoase si calde nu mai e pe lume, insa tu continui sa traiesti. Exista cuvantul "orfan" si se pare ca societatea a cultivat un obicei din a compatimi cu falsa compasiune pe cei in aceasta situatie. Insa nu exista termen care sa defineasca parintii care si-au pierdut copilul, fie ca el a avut 2 luni sau 57 ani; in ochii parintilor ramane la fel - un copil...copilul meu.

Aici apare adevarata iubire. Iubirea neconditionata. Egoismul se sfarseste in acest moment. Foarte bine portretizata de termenul grecesc "storge". O incremenire a tuturor actelor de individualitate si o daruire infinita fata de copilul tau. Aici incep temerile mele. Poate de aceasta nu imi doresc sa fiu parinte.

Mi-e dor de mama prin prisma viitorului intesat de momente frumoase sau nu pe care le-am fi putut colora impreuna. Disparitia ei mi-a schimbat traseul vietii pe vecie, a accentuat poate nevoia de afectiune si a sensibilizat echilibrul meu emotional. Dar ce e mai groaznic e rapiditatea si usurinta cu care uitam promisiunile pe care le facem, cuvintele emotionante pe care le-am spus candva  si la fel ca si vantul care le-a purtat, asa dispar ele in neant. Sa fim totusi mai cenzurati in afirmatiile gratuite pentru ca fiecare cuvant, fiecare silaba poate insemna mult....chiar prea mult pentru cel caruia i-ai adresat-o.

Va recomand "Rosu ucigas" de Jeroen Brouwers. Este o carte care trateaza raportarea unui om la propria mama, si la toate femeile care s-au perindat in viata sa, scrisa pe fondul amintirilor dintr-un lagar japonez unde autorul si-a petrecut copilaria, alaturi de mama, bunica si sora lui. Este o scriere brutala, lipsita de patetism. 

Sâmbăta biroul face nani . Şi se îngroapă himerele

Nu îmi mai amintesc fata lui, si chiar daca mi-o amintesc, nu mai simt nici durere, nici bucurie. (Maitreyi Devi)

Stau la birou. Doar lampa albastra aprinsa. Parul meu straluceste in bataia luminii. E sambata. Urasc sambetele. Si duminicile. Stii ca e ziua cand trebuie sa faci curatenie si parca n-ai chef...exact ca atunci cand esti in sesiune.

E ciudat cum ne indragostim. Cum un intreg munte de asteptari se construieste cu fiecare vis din noaptea precedenta, cu intamplarile acelea frumoase din timpul somnului dulce pe care incerci sa il prelungesti si in dimineata urmatoare...cand lenevesti in pat si iti pui perna in cap, incercand sa atenuezi zgomotul strazii, glasurile muncitorilor care lucreaza la asfalt si sunetul pickamerului.  Dar mai trebuie sa ne trezim si la realitate, nu? Cam dificila batalia asta intre ratiune si simtire, despre care se scrie inca de la inceputul timpului..ma rog, de la inventarea papirusului si a uneltelor de scris.

Ars amandi...Hmm...Exista oare o arta de a iubi? Iubim la fel...egoist, interesat. Da stiu, suna urat, dar avem atasata  o sugativa care cere atentie, afectiune, compasiune, voluptate , empatie, vrem in permanenta mii si mii de baloane de vata de zahar pe bat.

Uneori sa petreci un timp de(o)parte nu e doar un cliseu care te va ajuta sa iti faci ordine in dulapul de ganduri. Te ajuta sa vezi cat de necesara iti este prezenta unei persoane...si atunci realizezi ca acea carapace a ta de om sociabil  nu ascunde decat un mic egoist. Uitam...timpul trece, nu mai primim aceeasi atentie de care am avea nevoie, in fiecare zi se mai adauga cate o intamplare marunta care te face sa realizezi ca atasamentul tau fata de el a scazut – si sunt mici detalii; nu iti place cum si-a pilit unghiile, realizezi cat de prost a putut sa isi asorteze tricoul rosu la o pereche de pantaloni scurti bleu, te gandesti ce-o fi fost in capul lui cand si-a cumparat perechea aceea oribila de pantofi si te cutremuri cand observi ca nu intelege metaforele dintr-un film de arta sau nu vibreaza ca si tine pe o piesa aparent banala, dar care pentru tine inseamna atat de mult, incat versi o lacrima care dovedeste ca inca mai ai sensibilitate. E ridicol, suna ridicol, dar toate aceste mici detalii nu fac decat sa compuna in final un mare puzzle pe care scrie : 

NU MAI SIMT NIMIC PENTRU TINE.

Nici iubire, nici ura, nici indignare, ci doar un sentiment cald de atasament pe care il ai fata de un prieten care nu iti e nici foarte apropiat, dar de care nici nu ai vrea sa te desprinzi neaparat. Si asa trec anii. Trei ani. Nu e nici mult, nici putin. Te enerveaza inca faptul ca de ziua lui te-ai chinuit sa gasesti un cadou care sa ii fie cat mai pe plac, ca in acel dar simbolic ai pus si iubirea ta si dragalasenia pe care ti-o poate da starea de a fi macar odata altruist pentru cineva – ca te-ai chinuit sa gasesti panglici care sa se asorteze cu hartia de impachetat, si te-ai taiat cu cutterul in timp ce lipeai scotchul. Si nici macar nu si-a petrecut-o cu tine. Iar acum de ziua ta, nu primesti nimic, decat o fata anti-sociala si posomorata si o venire intarziata. Nu e vorba de materialism aici, ci de afectiune. De interesul cuiva de a vrea sa stea cu tine, aruncand pe geam lista cu prioritati. 

Dar acum....Acum nici asta nu mai doare.

Si privesti linistit un monitor, cu coatele pe birou, mai dai cate un like pe Facebook, te mai uiti la cateva clipuri si ii suni pe ai tai ca sa ii intrebi cum se fac gombotii cu prune.

Deschizi din nou usa. Cu siguranta ca maine, sau peste 68 zile va intra cineva. Sau peste 4 luni si 3 saptamani. Si se va relua povestea...Cu Fat-Frumos, cosite de aur si fantana tineretii.

Alb

by Peter Iancovici ™

Sau frumuseţea lucrurilor simple

Pentru unii implacabil, pentru alţii morbid, pentru cei mai mulţi pur şi inocent, ca o privire a  unei copile de la ţară, cu obraji rumeni şi prea multa bucurie pe chip. Prea multă bucurie pentru lumea aceasta mercantilă şi împietrită.

Aşa e albul. Nu glacial, ci cald, uman, îmbietor, cel puţin pentru mine.

Annie Lennox - Why

Asculta mai multe audio diverse



Azi-dimineaţă m-a întâmpinat un peisaj de iarnă, a nins... Urăsc frigul, şi cu toate acestea prima zăpadă a fiecarui an mă cucereşte mereu [...] poate fiindcă mă apropie mai mult de mine, şi nu doar atât - mă apropie de frumuseţea simplă a unei naturi pe care încercăm să o cucerim prin progresul tehnologiei. Uităm să fim oameni - oameni care au sensibilitate, acea sensibilitate de a empatiza cu lucruri care sfidează timpul şi care pot trezi în fiecare un zâmbet cât de mic. Nu cred că îmi place iarna pentru că mi-ar aminti de copilarie - am fost un copil relativ singuratic, în centrul atenţiei în sânul familiei, răsfăţat, apreciat, încurajat şi cam atât - puţine au fost ocaziile de a socializa cu ceilalţi copii, făcând bulgări de zăpadă sau oameni de piatră cu morcov pe post de nas şi cratiţă în cap. Dar nu cred că am pierdut nimic, pentru că anumite experienţe nu pot fi trăite în adevartul sens decât cu propria persoană, închişi între cei patru pereţi ai sinelui, închişi într-un confort emoţional şi într-un colţ în care poţi avea sentimente fără a fi luat în derâdere de o lume care acum a uitat să iubească, a uitat să plângă, a uitat să simtă ceva, orice. Oare de ce ne trebuie adrenalină, senzaţii tari, să ne simţim "în priză", când sunt atât de multe lucruri de văzut, de simţit, lucruri care există de veacuri şi nu a trebuit să le inventam noi pentru a ne simţi stimulaţi?!  Ne place să ne împopoţonăm, trăind în iluzia unei vieţi frumoase, cu ieşiri în cluburi, la cafenele, cu discuţii existenţiale la colţ de mall, ne place să ne complacem într-un joc stupid al seducţiei de-a şoarecele şi pisica, să părem interesanţi şi inabordabili, să ne minţim că suntem speciali şi de neînlocuit. Nu vreau să mă gândesc la buletinele de actualităţi ce vor urma, cu ştiri care anunţă scumpirea încălzirii, mii şi mii de datornici, cu ştiri care anunţă neputinţa finalizării unor lucrări în plină iarnă, sau condiţii vitrege pe drumurile publice, oameni înzăpeziţi, sau oameni uitaţi de lume în sate de munte, a căror copii au plecat în străinătate - oameni cu privirea rezervată, în sate în care au rămas doar câinii ca să urle disperarea unei lumi pline de contraste. 

Mă bucur că a nins, albul zăpezii mă face să zâmbesc. E natura mea, natura infinită!

Image courtesy, Peter Iancovici

Minte-mă frumos! Asta îşi doreşte Lolita contemporană

Maggie: You know what I feel like? I feel all the time like a cat on a hot tin roof. Brick: Then jump off the roof, Maggie, jump off it. Now cats jump off roofs and they land uninjured. Do it. Jump.

Vrum, vrum, trezeşte-te la viaţă! zise blogul meu drag cu glasul metalic al unui Ford Mustang Shelby (GT500, of course) Deja începuse să se pună praful pe săracul meu blog. Din fericire, formatul electronic nu necesită Pronto lemn curat. Simţeam acum nevoia de a scrie.Şi da, vă las libertatea deplină de a arunca cu pietre în domnişoara subsemnată, pentru că la cât de exigentă sunt, eu însumi aş face acelaşi lucru. De ce să aruncaţi cu pietre? De ce trebuie instalat rugul sau eşafodul pe care va trebui să ardă vrăjitoarea contemporană care nu a vrut să respecte constantele nescrise ale traiului social? Foarte simplu: cum spune sloganul L'oreal - Pentru că merit! Da, da, aţi auzit bine. Mi s-a spus  reproşat de nenumărate ori, în diverse ocazii şi companii că am o preferinţă spre a critica. Ei bine, ce să-i faci când eşti Fecioară, e o boală incurabilă, mai ruşinoasă şi sfidătoare decât acneea de la 14 ani. Am condamnat suficient, intenţionat sau nu, alegerile altora . Am oferit la rândul meu pseudo-sfaturi celor care le-au cerut. În fine, am reuşit să surprind atât de clar anumite aspecte din viaţa unora exact aşa cum erau. Dar zilele trecute, căutând în sacul cu amintiri al anilor ce au plecat, mai straşnic decât după un chilipir vintage din dulapul de vechituri al bunicii, am ajuns la simpla concluzie că sunt o persoană analitică şi cerebrală, cât timp este vorba de orice care nu implică prezenţa subsemnatei. Merit şi un premiu acum, că am recunoscut. Pentru că, dacă ar fi să spun lucrurilor pe nume şi într-un mod cât mai franc, mă port ca şi o gâscă care atunci când i se cere să deseneze un triunghi isoscel, face unul echilateral aka "ca viţelu la poarta nouă". De ce? Pentru că: după cum s-a demonstrat în nenumărate studii, femeile au tendinţa de a se lăsa prea mult pradă emoţiilor. Aşadar nu degeaba a fost creată Catherine din La răscruce de vânturi, Anna Karenina şi alte eroine care au iubit pătimaş.

Iubirea necondiţionată e poate un produs ce vine la pachet cu suprasaturaţia de happy ending din filmele siropoase americane, la care noi, toate Evele vărsăm lacrimi pe umărul iubitului necunoscut. Iubirea aceea de femeie nebună desprinsă din filme există şi în realitate. Nu e o noutate, ne regăsim perfect în acel peisaj, chiar dacă vrem sau nu să recunoaştem. Ne  place să fim prostite de ideea că fiecare va primi sărutul din Frumoasa din pădurea adormită de la prinţul acela chipeş, cu ochi scânteietori - aşadar de fiecare dată când ne îndrăgostim, uităm de experienţele trecute cu ex-prinţi care de fapt nu au fost prinţi ci porcuşori sau bestii. Cine e vinovatul? Desigur, nu am ezita să aruncăm vina în curtea vecinului: ei sunt de vină! Bărbaţii sunt profitori, bărbaţii sunt răi, bărbaţii sunt nesimţiţi, bărbaţii au doar interese ascunse, bărbaţii înşeală, bărbaţii vor doar sex, bărbaţii mint, pe scurt: Bărbaţii sunt porci! Ok, am clarificat acest lucru...dar noi? noi ce suntem?Aşadar, înainte de a afirma toate cele, să analizăm întreaga situaţie: Eşti singura vinovată dacă accepţi să stai lângă un bărbat prost. Pentru că niciunul nu s-ar putea strecura în mintea, gândurile, amintirile noastre, dacă nu i-am fi dat voie noi, deschizându-i languros uşa, la fel ca Dalila ce l-a ademenit pe Samson. Suntem singurii răspunzători pentru răul şi haosul pe care îl creem în permanenţă în habitaclul nostru. 

Motivele urmează să vină:

• Minte-mă frumos! (trist, dar adevărat - preferăm să trăim în comoditatea de a şti că el ne iubeşte, deşi toate lucrurile indică ridicolul contrariu)

Soluţie: pe viitor ar trebui să evităm întrebările gen Ţi se pare că m-am îngrăşat? Mă mai iubeşti? În ce culoare să mă vopsesc? Vrei să vii cu mine la cumpărături?

•  Aparenţele înşeală! Nu e ceea ce crezi! (mda..de fapt, nu înşeală - şi din proprie experienţă spun că prima impresie, referindu-mă exact la prima întrevedere, e cea reală, pentru simplul motiv că atunci încă nu se dezvoltase afinitatea aceea emoţională şi eram încă obiective. Dacă nu te caută, înseamnă că nu îi pasă - de ce trebuie fabricate mereu scuze de creieraşul nostru: era obosit, are atât de multe sarcini de dus la îndeplinire la serviciu / era ocupat: are de semnat un contract cu clienţii din străinătate.) 

Dacă nu te sună, nu are chef, nu este curios, nu te vrea. Ce credem noi: iarăşi îi face figuri telefonul, sigur i s-a descărcat bateria, e într-o zonă fără semnal. Uităm de multe ori că priorităţile ne guvernează viaţa. Oricine este important afectiv, beneficiază de prioritate: dacă ar solicita ajutorul, am ajuta necondiţionat, dacă iubim, zburdăm încercând să ne declarăm întregii lumi înălţătoarele sentimente. Spunea un erudit francez că iubirea este una singură, dar are mii de copii diferite. Felul în care ne manifestăm cu toţii când iubim, e mai mult decât asemănător - să fie asta un produs social sau o predispoziţie genetică??!! Nu putem face pe marea Xena insensibilă care îşi spune I have the pussy, I make the rules alias îl joc cum vreau eu, cât timp de fiecare dată când pleacă, îţi torni cenuşă în cap, nu mai poţi de dorul lui, dai iama în cutia cu îngheţată ca Vlad Ţepeş în atacul nocturn şi verifici telefonul din două în două minute.

Concluzie: nu sunt feministă, aceleaşi constante sunt aplicabile şi în situaţia inversă. Esenţialul: "ceea ce vezi, aia îi" Dacă el nu te vrea, nu te vrea. Dacă nu îţi spune că te iubeşte, chiar nu te iubeşte. Dacă el nu te sună, nu vrea să te audă. Dacă el nu vrea să te vadă, nu îi este dor de tine. 

Soluţii: duş scoţian rece sau lovitul cu capul de pragul de sus, pentru a-l vedea pe cel de jos. Dezbracă-te de părerile de la coafor ale prietenelor tale, de impresiile de la colţ ale tantilor ce mănâncă seminţe - nu mai ţese vise cu fire invizibile, demontează piedestalul acela în care l-ai confundat pe el cu Vronski cel care vine să îţi reformeze viaţa. Timpul e variabil, în funcţie de evenimentele care îl constituie, cu toate acestea de ce să ne maximizăm orele pierdute în zadar, moment în care micşorăm şansele în care am găsi o pereche cu mai puţine corniţe şi mai mult puf de îngeraş.
"I am alive! Maggie the cat is alive!"

Aeroportul îndrăgostitei - un praf de condimente: 11 doişpe Motive - De ce aş avea nevoie de o relaţie?

11 doişpe Motive - De ce aş avea nevoie de o relaţie?

"Cheek to cheek" 
Asculta mai multe audio Muzica

1. Pentru că uneori e cazu'  să contrazicem ideea că o relaţie se rezumă doar la legătura creată între o cunoştiinţă pasageră dintr-un club, când aburii de la vodka cu suc de portocale şi-au făcut efectul, când pitzi pisi cu fusta din tul - care acoperă la fix posteriorul - şi mănuşi rock-glam de biker îl întâlneşte pe prinţul cu calul alb, care poate fi numit şi Maseratti sau Bugatti, că tot e la modă.

2. Da...era familiei clasice cu iz de anii '50, gospodine cu şorţ şi zâmbet Colgate a apus (acum au zâmbet cu ştrasuri pe dinţişori şi Blend-a-med White Pearl a la Hollywood), dar din când în când te-ai bucura să încropeşti ceva dulce pentru iubitul tău. Şi chiar dacă opera ta de artă culinară - asupra căreia te-ai chinuit o zi întreagă cu cartea de bucate de la Jamie Oliver în mână şi cu telefoanele date mamei tale pentru lămuriri - ar ieşi un fiasco (mai degrabă varză călită, decât somon fume cu legume sote) el tot ar zâmbi galeş şi ar spune..Ţi-a ieşit bun, iubito!

3. Pentru că din când în când avem nevoie să luăm gura aceea de aer proaspăt pe care ţi-o conferă starea de a fi îndrăgostit...cel puţin în primele zile, să porţi ochelari de văzut lumea în roz şi să fi o Alice în Ţara minunilor, care zburdă debordantă cu o vată de zahăr în mână în bătaia vântului...

4. Pentru că nimic nu se compară cu prima privire leneş aruncată asupra chipului lui dimineaţa, când se încruntă în tărâmul viselor, mai abitir decât Rocky Balboa în meciul final.

5. Pentru că e nevoie să existe cineva după care să strângi şosetele aruncate de secole sub pat sau prin casă.

6. Pentru că felul în care te priveşte crează o lume doar pentru voi doi, când e îndrăgostit, ca un copil care priveşte cu pasiune macheta de avionaş primită de la unchiul din America.

7. Pentru că..trebuie să recunoaştem, chiar înainte de a deveni mame, ne place să facem un exerciţiu de dragoste maternă: îi îndreptăm cravata sau îi călcăm camaşile, mirosind hainele îmbibate cu parfumul pielii lui.

8. Cu cine te-ai mai putea contrazice pe tema filmelor clasice romantice pe care tu le trăieşti efectiv, iar el visează la meciurile cu băieţii, în timp ce adoarme în timpul acţiunii în braţele tale, sforăind la happy-end.

9. Pentru că e singurul cu care poţi împărţi o îngheţată delicioasă cu topping de ciocolată,  fără să ai regrete în acele momente, şi uitând de bomba aceea calorică..pentru că în final, ai cum să consumi acele calorii într-un mod cât mai plăcut!

10. Pentru că te înnebuneşte felul în care te atinge în treacăt atunci când ieşiti împreună în oraş sau la o petrecere cu prietenii.

11. Pentru că te-ai săturat să tot cumperi la lenjerie în prostie şi măcar să te minţi că el se va concentra asupra frumuseţii ei şi texturii fine a materialului şi  nu asupra formelor tale ce o îmbracă.

12. Pentru că trebuie să recunoaştem, ne place sentimentul acela de apartenenţă. Avem acea nevoie acută de a ne înscrie în câte un tipar.

Consignaţia de culori : o femeie între femei

M-am întrebat mereu ce înseamnă să fi FEMEIE; să renaşti zâmbind în fiecare primăvară, printre magnoliile ce elogiază un anotimp al frumosului.

Mi-aş dori să fiu acea femeie care continuă să arunce zarurile şi să câştige în toate luptele cu viaţa, în faţa tuturor problemelor. Îmi lipsesc insă îndârjirea, pragmatismul şi ochelarii realităţii uneori. Poate voi descoperi într-o zi un mic butic ferit de lume, de unde să îi cumpăr, când toată lumea e întoarsă cu spatele.

La mulţi ani tuturor primăverilor din tine, din mine, din noi! La mulţi ani acelui copil stingher ce zace în tine, apărând zglobiu de fiecare dată în privirea ta!

DIN SACUL CU PROTESTE: Pagini de viaţă - Copilul prostit pleacă în căutarea artei

Nu poţi şterge paginile deja scrise în viaţa ta. Ah, de câte ori nu mi-am dorit să sparg condeiul şi să arunc bucăţelele de hârtie în zări îndepărtate, dar nu mă îndur. Sufletul, şi aşa rănit, ar suferi mai mult la orice infimă mişcare, precum o rană deja creată, sângerândă, care vibrează de durere la cea mai mică atingere.
Să sparg barierele, să las valurile să se spargă de ţărm, la fel ca toate întâmplările care au marcat trecutul. Însă amintirile şi întâmplările nu valuri sunt, ci stânci grele de granit ce nu se pleacă nici în faţa infinitului, nu se îndură să tremure în faţa simţirii reci a lacrimilor ce cad pe obraz.

Trăim într-o lume în care ar trebui să avem inimi de piatră în raport cu progresul tehnologiei. Dar nu am rămas în fond decât nişte biete marionete, ghidate de al sentimentelor păpuşar.
Apă, vreau să beau apă pură şi să mă înfrupt din realitate. Dar care e dimensiunea realităţii adevărate în care trăim? Dacă înainte de toate am ajuns să ne minţim pe noi înşine, ca un cabotin care visează să joace pe Broadway, dar în fond nu e decât un sărman pseudoactor într-un orăşel de provincie în care oamenii merg mai des la birt decât la teatru.
A murit dragostea noastră pentru frumos, arta se stinge, şi încet se scurge şi ultima doză de purificare a sufletului de care vorbea domnul Aristotel. Ce tragedie?? Tragedie e existenţa de carton pe care o ducem acum. Adio Chopin, bun venit Vijelie!
Credeai că îmi e dor de mine? De ce mi-ar fi? Nu (mai) ştiu cine sunt.

Asculta mai multe audio Muzica

Despre fidelitate şi perechea de testicule în plus, un sac de minciuni, despre nori negrii şi furtuni poseidoniene, despre relaţii ridicole sau superficiale, urâte sau frumoase, caraghioase sau profunde

Simona Catrina  "CODUL NEBUNELOR MANIERE"

Nu. Nu am citit încă această carte, un pseudo tratat scris într-un limbaj vesel, dar cât se poate de real şi brut, fără inutilele şlefuiri literare, despre ce presupune conceptul de relaţie. Hmm..relaţie, un cuvânt care deja stârneşte un zâmbet compătimitor la colţul gurii. Săraci cei încătuşaţi, secolul 21 promovează anti-posesiunea.

Este o carte pe care vreau sa o citesc, sunt curioasă de perspectiva unei alte Eve asupra raportării ei la ideea de fidelitate, iubire, legământ, cuvinte care astăzi, nu doar şi-au pierdut valoarea, dar deja au ajuns etichetate ca ridicole. Termeni de DEX...şi atât! Sau precum lista de cumpărături pe care ţi-o trânteau în faţă părinţii când trebuia să termini nivelul la Sega. Păcat.

Şi acum citatul relevator ce mă îndeamnă să alerg spre librărie pentru a achiziţiona un exemplar a cărţii:                                                      "Fidelitatea e un concept constipat, tocmai fiindcă e definită prost. O amică mi-a spus cândva că şi-a tradus partenerii numai cu vibratoare fiabile, de ultimă generaţie, şi se întreba, în stil Radio Erevan, dacă asta se pune la păcate sau dimpotrivă, la judecata finală instanţa va aprecia efortul ei de a nu se folosi de penisuri vii. Altcineva din grup a întrebat-o la cine se gândea cât folosea unealta, iar ea a răspuns că de cele mai multe ori la Val Kilmer. "Deci l-ai inşelat pe barbac-tu cu ăla!" a conchis comeseanul. Deşi mi-era antipatic, admit că aici avea dreptate. Şi tocmai de aceea mă arunc la concluzia că infidelitatea e ceva cu mult mai sofisticat decât o pereche de minciuni şi-o pereche de testicule în plus în mariaj. Fidelitatea te ajută să mori liniştit. Infidelitatea te ajută să traieşti liniştit. Cei care spun că adulterinii sunt stresaţi nu i-au cunoscut pe cei care s-au chinuit toată viaţa să fie fideli - şi, din păcate pentru ei, au reuşit"                                                         

Maria Tănase - Cine iubeşte şi lasă

Asculta mai multe audio Muzica

Nu credeam să învăţ a muri vreodată

Motto:

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Odă (în metru antic) Crezul poetic al lui Mihai Eminescu

Ideal este sa devii propriul tău psiholog obiectiv (idealul în plan uman nu poate fi atins)

Să ne acordăm o clipă de răgaz în care derulăm în minte firul anilor ce s-au scurs..Am fost oare fascinaţi de  proiecţia imaginii ideale create în interiorul eului nostru subconştient, a celui care ne-a lăsat să vibreze fiecare coardă a tremurului corpului? Tremurul care dizlocă puterea firească de concentrare şi îndreaptă gândurile spre ceva mult mai dulce..sau mult mai dulce în acel moment. Deoarece în timp totul se transformă într-o pastă mociorloasă care lasă un gust plin de amar ; nimic nu durează, aşa cum şi călătoria noastră în lume, această călătorie iniţiatică, trece precum o suflare condensată pe care de multe ori o luăm când ne lovim de blocul de aer rece. Şi atunci ne alăturăm cortegiului istoric al celor care au marcat fragmente de timp, completând şirul de puncte care alcătuiesc un univers din trecut şi prezent.

           Ne îndrăgostim cu adevărat atunci când percepem frumuseţea intrinsecă a personalităţii celuilalt , precum şi disponibilitatea indirectă a acestuia de a se plia proprilor nevoi inconştiente.(Re)cunoaşterea nevoilor reale şi adaptarea lor în plan material în stadii cât mai timpurii ale vieţii, nu face decât să ne ofere o perspectivă îmbunătaţită de a lua acea gură de realitate crudă, de a ne dezvolta capacitatea de a citi intenţiile altora, cu acceaşi intensitate cu care percepem expectaţiile noastre. Este totodată o potecă de trasare a unor scheme imaginare care să specifice clar barierele între ceea ce este dezirabil şi realizabil pentru noi, şi ceea ce nu.                            
          Ar trebui să fim mai indulgenţi adesea cu propriul nostru suflet, şi să îl lăsăm să se odihnească într-un echilibru în care nu se simte constrâns pentru  a face ceva, doar din necesitatea impusă de rigorile lumii sociale, ci de a-şi aerisi mai degrabă căile pentru a putea accede pe un plan mai înalt - la nivel spiritual.                                                                 Ironic cum încerc să găsesc o justificare şi să arunc blestemul asupra caracterului uman. Cum încerc să compun un tipar general valid şi extrapolez  aceste stări asupra tuturor, folosiind pluralul, pe când nu fac altceva decât să îmi clarific discuţia pe care o port cu mine, de 21 de ani încoace [...] Aşadar, toate cele scrise mai sus, trebuie percepute ca : eu + acţiunile mele. Să închid mai bine această carte pe moment, sau să o suspend acestei clipe, spre care ma voi întoarce după ce finalizez proiectele ce trebuie realizate din sertarul cu doza mea de realitate cotidiană.

                                     „pe mine Mie redă-mă!”

Exerciţiu de memorie - "Still haven't found what I'm looking for" [U2]

Încă de când am creat blogul am avut intenţia de a scrie. Dar, dată fiind natura noastră umană, fiecare nou început ne insuflă oarecum, un sentiment de teamă de a te exterioriza, teamă de a te confrunta cu viaţa ta, cu ceea ce eşti, cu oamenii cu care intri în contact. 31 decembrie 2009 nu este o dată pur întâmplătoare - faptul că este ultima zi din acest an înţesat de întâmplări mai mult sau mai puţin ferice, mă face să încerc un joc al rememorării momentelor bune şi totodată a celor în care poate nu am acţionat cu maximum de resurse. Despărţiri, frământări, noi orizonturi, pe plan sentimental, apoi aceeaşi plafonare care m-a regăsit aproape în stadiul de unde plecasem acum câţiva ani, doar că de această dată cu un gust amărui uneori asupra vieţii. Mutarea într-un alt oraş, contactul cu alte persoane, au avut un efect benefic asupra mea, cu toate că în ultima vreme mi se pare că nu am reuşit încă să îmi găsesc locul. Influenţa celor din jur, mai mult indirectă, alimentată de atâtea cunoştiinţe cu o ţinută impecabilă şi look răvăşitor , şi poate nevoia mea acută de afecţiune stau la baza nemulţumirilor mele la nivel fizic. Există momente în care nu mă mai simt bine în pielea mea, precum raţuşca urâtă din povestea din copilărie...După etapa pubertăţii am început să visez la siluete filiforme , la manechinele suple, şi să îmi detest corpul cu forme...poate sunt momente în care viziunea asupra mea este deformată de cea reală, încă nu am reuşit să elucidez acest aspect...În cele din urmă, la începutul lunii decembrie am descoperit metoda Montignac, întâmplător, în timp ce browse-uiam nişte siteuri . Obsesia caloriilor mă sufoca. Aşa că am decis să încerc să adopt această nouă conduită de viaţă, să simt că trecerea de la stadiul de fată la statutul de femeie mă va face să îmi schimb perspectiva asupra a ceea ce sunt, a ceea ce voi fi, a ceea ce îmi doresc şi îmi voi dori, să îmi ridic standardele şi expectaţiile în privinţa propriei persoane. Aşadar am hotărât să incep primul meu blog, cu reţetele conforme dietei - adaptate şi testate - dată fiind pasiunea mea pentru gătit, apoi să colorez blogul cu sentimente, mici bucăţele de viaţă, din viaţa mea, a unui lup singuratic care merge mereu , fuge uneori de sine, de multe ori se luptă, dar încă nu ştie încotro se îndreaptă. 

"If a woman possesses manly virtues one should run away from her" (Nietzsche)