Sâmbăta biroul face nani . Şi se îngroapă himerele

Nu îmi mai amintesc fata lui, si chiar daca mi-o amintesc, nu mai simt nici durere, nici bucurie. (Maitreyi Devi)

Stau la birou. Doar lampa albastra aprinsa. Parul meu straluceste in bataia luminii. E sambata. Urasc sambetele. Si duminicile. Stii ca e ziua cand trebuie sa faci curatenie si parca n-ai chef...exact ca atunci cand esti in sesiune.

E ciudat cum ne indragostim. Cum un intreg munte de asteptari se construieste cu fiecare vis din noaptea precedenta, cu intamplarile acelea frumoase din timpul somnului dulce pe care incerci sa il prelungesti si in dimineata urmatoare...cand lenevesti in pat si iti pui perna in cap, incercand sa atenuezi zgomotul strazii, glasurile muncitorilor care lucreaza la asfalt si sunetul pickamerului.  Dar mai trebuie sa ne trezim si la realitate, nu? Cam dificila batalia asta intre ratiune si simtire, despre care se scrie inca de la inceputul timpului..ma rog, de la inventarea papirusului si a uneltelor de scris.

Ars amandi...Hmm...Exista oare o arta de a iubi? Iubim la fel...egoist, interesat. Da stiu, suna urat, dar avem atasata  o sugativa care cere atentie, afectiune, compasiune, voluptate , empatie, vrem in permanenta mii si mii de baloane de vata de zahar pe bat.

Uneori sa petreci un timp de(o)parte nu e doar un cliseu care te va ajuta sa iti faci ordine in dulapul de ganduri. Te ajuta sa vezi cat de necesara iti este prezenta unei persoane...si atunci realizezi ca acea carapace a ta de om sociabil  nu ascunde decat un mic egoist. Uitam...timpul trece, nu mai primim aceeasi atentie de care am avea nevoie, in fiecare zi se mai adauga cate o intamplare marunta care te face sa realizezi ca atasamentul tau fata de el a scazut – si sunt mici detalii; nu iti place cum si-a pilit unghiile, realizezi cat de prost a putut sa isi asorteze tricoul rosu la o pereche de pantaloni scurti bleu, te gandesti ce-o fi fost in capul lui cand si-a cumparat perechea aceea oribila de pantofi si te cutremuri cand observi ca nu intelege metaforele dintr-un film de arta sau nu vibreaza ca si tine pe o piesa aparent banala, dar care pentru tine inseamna atat de mult, incat versi o lacrima care dovedeste ca inca mai ai sensibilitate. E ridicol, suna ridicol, dar toate aceste mici detalii nu fac decat sa compuna in final un mare puzzle pe care scrie : 

NU MAI SIMT NIMIC PENTRU TINE.

Nici iubire, nici ura, nici indignare, ci doar un sentiment cald de atasament pe care il ai fata de un prieten care nu iti e nici foarte apropiat, dar de care nici nu ai vrea sa te desprinzi neaparat. Si asa trec anii. Trei ani. Nu e nici mult, nici putin. Te enerveaza inca faptul ca de ziua lui te-ai chinuit sa gasesti un cadou care sa ii fie cat mai pe plac, ca in acel dar simbolic ai pus si iubirea ta si dragalasenia pe care ti-o poate da starea de a fi macar odata altruist pentru cineva – ca te-ai chinuit sa gasesti panglici care sa se asorteze cu hartia de impachetat, si te-ai taiat cu cutterul in timp ce lipeai scotchul. Si nici macar nu si-a petrecut-o cu tine. Iar acum de ziua ta, nu primesti nimic, decat o fata anti-sociala si posomorata si o venire intarziata. Nu e vorba de materialism aici, ci de afectiune. De interesul cuiva de a vrea sa stea cu tine, aruncand pe geam lista cu prioritati. 

Dar acum....Acum nici asta nu mai doare.

Si privesti linistit un monitor, cu coatele pe birou, mai dai cate un like pe Facebook, te mai uiti la cateva clipuri si ii suni pe ai tai ca sa ii intrebi cum se fac gombotii cu prune.

Deschizi din nou usa. Cu siguranta ca maine, sau peste 68 zile va intra cineva. Sau peste 4 luni si 3 saptamani. Si se va relua povestea...Cu Fat-Frumos, cosite de aur si fantana tineretii.